Archives

Unu, Doi, Unu, Doi, Gașca Zurli suntem noi!

Comentam acum vreo două zile pe FB (după lansarea noului Zurli-CD), că distribuitorii de presă de la noi nu au înțeles dimensiunea fenomenului Zurli în România, și de aici semi-eșecul distribuitorilor și stresul suplimentar al părinților, celor de la GSP și nu în ultimul rând, al tuturor celor care s-au implicat și au investit timp, idei și bani ca acest disc să apară. Norocul a făcut ca cei de la GSP să înțeleagă repede ce se întâmplă și să găsească rapid soluția, astfel că probabil zilele acestea toți cei care doresc CD-ul îl pot obține.

Dar, revenind la “fenomenul Zurli”… ei bine, aș fi crezut că după participarea la câteva spectacole, vizionarea și cititul reacțiilor din turneul lor din această toamnă, zurlicii din propria-mi casă (unde aproape toate activitățile se intersectează la un moment dat cu vreo Fetiță Zurli sau vreo Zână Bună), am cât de cât o imagine despre dimensiunea sa.

Mno trebuie să recunosc, m-am înșelat.

De când s-a anunțat spectacolul din București al Găștii Zurli în casă s-au numărat zilele.

Apoi spre sfârșitul săptămânii, emoția copiilor devenise contagioasă, chiar și noi ăștia de-ar trebui să fim adulții responsabili, cu capul pe umeri, puneți voi ce doriți în continuare că eu nu știu decât etc. am intrat puțin în vrie. Și, am aflat că nu eram singurii, ci și prieteni d-ai noștri erau în aceeași “oală” (că de, cine se aseamănă se adună…).

Și a venit și ziua… Ziua Z.

“Z” de la Zurli.

Și acolo, la Palatul Copiilor s-a dovedit că oricâte piedici ar fi apărut pe traseu, câți oameni sau situații ar fi încercat să ne strice starea de zen sau să altereze emoția curată trimisă de pe scenă de cea mai inimoasă Gașcă și inimile curate ale copiilor din sală – ei bine, bucuria și emoția nu pot fi stăvilite. Nu există rău care să nu dispară la râsetele copiilor.

Cred că am folosit în exces cuvântul emoție. Însă nu cred să existe un alt cuvânt care să exprime mai claar ceea ce s-a întâmplat acolo.

A fost de departe cel mai tare show văzut până acuma, depășind spectacolele Disney și cam tot ce mi-a fost dat să văd până acum, fiind, după mine, cel mai tare concept de spectacol educațional-interactiv “made in Romania”, produs și pus în scenă de o echipă de oameni de oameni tineri și inimoși, organizați “ceas” de Mirela Retegan.

Iar de la primele note cântate pe scenă, legătura și atenția este captată nu de efecte speciale ci de mesajele transmise cu fiecare moment, melodie, mesaje simple, ușor de înțeles atât de copii cât și (sper) de adulți, mesaje prin care au abordat principalele “provocări” ale unei zile normale, de la trezitul de dimineață până la (atât de doritul) pupic de noapte bună.

Poate că bat câmpii dar… cred că Gașca Zurli ar trebui să fie “materie obligatorie” în orice instituție pedagogică și orice persoană care-și dorește să lucreze cu copii ar trebui să studieze abordarea și mesajul transmis prin muzică și joacă de Gașca Zurli.

Așa ar avea toată lumea de câștigat, atât noi, părinții, dar mai ales copii noștri.

Copii ăștia ai noștri, care, fără a nici o urmă de mistificare, sunt (așa cum prea-bine îi numește Mirela Retegan) copii lumină.

Iar copii ăștia lumină sunt mai greu de păcălit decât generațiile anterioare.

Copii ăștia lumină refuză să mai fie folosiți ca paravan pentru justificarea acțiunilor părinților (câți dintre voi nu ați auzit enunțul “mie nu-mi place la mare dar mă duc pentru copilul meu”?), refuză să mai fie păcăliți cu acadele, refuză mult… și multe. Și acest refuz, deși poate fi deranjant pentru unii părinți este de fapt un semn de reîntoarcere la normalitate.

Copii aceștia ai noștri tind spre o normalitate în care părinții le sunt alături și fizic, nu neapărat prin jucării sau aplicații mobile.

Și unul din semnele acestei normalități este… pupicul de noapte bună.

Well… despre asta ne vorbește Gașca Zurli. Doar că noi, părinții uneori suntem așa ancorați în orgoliile proprii încât credem că mesajul muzical e adresat exclusiv copiilor. Ei bine, nu.

Nu este vorba doar de a sta lângă copil atunci când el se îmbracă singur, ci și de a-l ajuta să-și aleagă hainele.

Nu este vorba doar de a-l trimite să se spele pe dinți cât și despre cum trebuie să-i fii alături și să-l îndrumi pentru a face un periaj corect.

Nu este vorba doar despre o masă sănătoasă, cât despre faptul că a sta la masă alături de propriul copil poate fi cea mai faină socializare, momentul în care singurul lucru care stă între copil și părinte/părinți este solnița și nu telefonul 🙂

Toate aceste mesaje vin de acolo de pe scenă, și sunt trimise de o mână de oameni inimoși, oameni care pun umărul la educația copiilor noștri, cu ajutorul umorului, cu ajutorul cântecelor și al jocurilor.

Și așa, din zâmbet în zâmbet și din emoție în emoție ajung părinți și copii la finalul unei ore mult prea scurte.

 Palatul-Copiilor-378

Rămâne ca odată ajunși acasă să continuăm să întreținem magia momentului și să păstrăm aprinsă lumina din copii noștri, și de asemenea să nu uităm că până la urmă, Gașca Zurli suntem și noi, fiecare-n căsuța lui mică (sau mai puțin mică).

Video: Zurli Oficial

Foto: Adi Popa

Cum o fost primu’ antrenament cu “Antrenorul părinților”

Am plecat vinerea trecută cu atât de multe idei și sentimente-n cap/gât și alte organe că am avut nevoie de câteva zile bune pentru a putea procesa “la rece” ce și cum o fost la primul antrenament al părinților condus de Mirela Retegan.

Pentru cei care “au deschis televizoarele mai târziu” 🙂 – Mirela Retegan este…. este… în primul rând Mirela Retegan este un OM. Nu-s întâmplătoare majusculele la fel cum nu-i întâmplătare lipsa lui “h” 🙂

Este un om care încearcă prin povestirea propriilor experiențe să ne arate că deși ca oameni suntem supuși greșelii, putem face lucrurile așa cum trebuie ele făcute atunci când vine vorba de copii noștri.

Și face asta și atunci când e “Tanti Prezentatoarea” pe scenă cu super Gașca Zurli, și când vorbește la radio și mai ales atunci când scrie… pentru că scrie foarte bine.

Și ca să nu pară că mă specializez în cultul personalității sau că-s mai fanboy decât sunt de fapt, închei aici prezentarea Mirelei Retegan și invit persoanele interesate să o descopere singure pe site-ul ei – mirelaretegan.ro

Revenind la “sesiunea de antrenament”.

Din start fie spus, nu suntem (și aici o includ și pe Iulia), fani workshopuri.

Le găsesc/găsim de multe ori ca fiind metode inteligente de a pierde timpul pe banii tăi, în condițiile în care să aduni X persoane pentru a le convinge asupra adevărului absolut pe care-l deții pare a fi rețeta generală a organizatorilor.

De asemenea, nu suntem fani parenting… și de aici o să vorbesc doar din punctul meu de vedere, îi las Iuliei plăcerea de a dezvolta când dorește 🙂

Da, nu suport ideea asta cu parentingu’…

Asta pentru că am deja trei copii și m-am convins (dacă mai era nevoie) că NU VIN CU MANUAL DE UTILIZARE (fie el în limba română, engleză sau cantoneza vestică).

Persoanei care încă mai crede că poate merge la un curs/workshop/etc. de parenting pentru a găsi modul de funcționare al propriului său copil îi recomand să stea cu ochii pe cer să vadă barza cum aduce copiii.

Fiecare copil e unic în felul său, fiecare om e (slavă cerului), unic și nu există formulă general valabilă de a crește sau ajuta în dezvoltare un copil. (adică punct).

Când am citit însă prima dată despre inițiativa Mirelei am simțit că e ceva diferit aici, astfel că am dat curs cu mare drag invitației de a participa la ediția pilot a workshop-ului (trebuie să găsesc un alt cuvânt mai prietenos pentru asta) “Antrenorul Părinților”.

Așa că ne-am pus frumos în mișcare și la ora stabilită eram la Hotelul Caro, pregătiți pentru orice… orice experiență faină, pregătiți de joacă…

Prima surpriză (pentru mine) a fost să constat că în toată sala eram doar doi bărbați, eu și un bunic foarte fain de altfel, venit și el să-și ia notițe la “cursul de joacă”. A doua surpriză a fost invitata specială a Mirelei, doamna Cristina Elena Negut (ascultătorii de Itsy Bitsy o cunosc cu siguranță), și împreună ne-au purtat încet, încet spre un alt tărâm. Unul în care am lăsat la o parte stresul, am lăsat la o parte ideile mai mult sau mai puțin fixe și cu ajutorul limbajului universal al jocului am redevenit copii pentru a putea să ne redescoperim pe noi (unde noi = noi copii) și astfel să ne redescoperim proprii noștri copii.

Au petrecut așadar trei ore, ore care s-au dovedit a fi prea scurte, vorbind despre jocuri, jucându-ne (scoțând la suprafață acea pasiune pentru joc pe care mulți o îngropasem adând în noi, personal primind confirmări că nu, nu suntem (chiar atât de tare) duși cu pluta, că suntem pe drumul cel bun.


De asemenea am reușit să descoperim lucruri noi, am primit idei despre cum să continuăm din puncte/momente/situații pe care le consideram ca fiind “de închidere” (ca la fazan).

Prin joc am vorbit despre joc, prin joc am lăsat toți cei prezenți (sper), garda jos, frica de penibil și am aflat împreună ceea ce poate ar trebui să fie motto-ul părinților din România (exagerez puțin dar probabil mulți dintre cei de vârsta mea știu despre ce e vorba în propoziție) – “Joaca la vremea ei, face cât zece bătăi”.

Pentru că da, acum știu cu siguranță că în orice situație, oricât de complicată ar părea, joaca este soluția ideală pentru o rezolvare plăcută.

Depinde doar de noi ăștia “părinți deștepți” să avem puterea să ne stăpânim nervii, să renunțăm la superioritatea dată de vârstă și poziția din care vorbim și să dăm în mod voit în mintea copiilor.

Mirela a organizat și condus “pledoaria pentru joc” oferindu-ne pe rând idei de jocuri de jucat în trafic, jocuri de jucat la cumpărături și bineînțeles, jocuri de jucat în casă.

Toate, jocuri care pot alunga plictiseala și care pot să ne țină aproape de sufletul copiilor noștri.

Probabil că fiecare participant a încercat acasă cel puțin unul din jocurile învățate de la Mirela… ar fi câte ceva de zis și despre asta… dar să zicem doar că acuma cuvântul care dezamorsează aproape orice tensiune în casă este “Clopoțel” 🙂

În loc de concluzie:

Mi-a plăcut? DA!

Voi mai participa? Cu siguranță 🙂

Știu sigur că orice așteptări ar avea un potențial participant la workshopul Antrenorul Părinților îi vor fi îndeplinite și chiar vor fi depășite la final. Desigur, cu condiția să lase la ușa ideile preconcepute și să… intre în joc.

Pentru mine a fost o experiență extraordinară, în urma căreia am reușit să-mi modific “perspectiva”.

Am acum, la final un arsenal de idei de jocuri și depinde doar de mine dacă atunci când situația o va cere să mă folosesc de autoritatea mea de tată (egoist și individualist, dar, da… varianta cea mai comodă petnru mine) sau de joacă (cu implicarea copiilor) pentru a găsi rezolvarea, pentru că, așa cum spune Mirela Retegan, joaca e limbajul iubirii dintre părinți și copii.

Imaginile îi aparțin Mirelei Retegan și au fost făcute de Adi Popa.

© 2009-2019 Alex. Burlacu
%d bloggers like this: