Revin cumva în continuarea articolului de dimineață.
Sun azi un cunoscut să-i urez de onomastică… Și mă lasă KO în colțul verde cu un răspuns cel puțin năucitor… “Eu nu te-am sunat că nu am bani și mi-era târșă că mă inviți în oraș și n-am de cadouri.” Recunosc, am închis telefonul fără să mai adaug ceva… Ce rost să mai aibă să-i explic unuia ca ăsta că dacă era să fie… berea era de la mine… și că de fel nu se lasă cu cadouri… n-are rost. Inutil.
Poate sunt eu dus cu capul, nu zic nu… însă mi se pare cel puțin ciudat ca banii (sau lipsa lor) să devină principalul scop în viață. Am văzut/auzit în ultima perioadă atât de mulți oameni defectați la cap din cauza asta… Mi-a fost dat să văd cum se strică prietenii de o viață pentru că unii au ajuns să fie atât de ocupați să “facă bani” încât refuză orice acțiune care nu le aduce “profit”.
Apoi mi-a fost dat să văd cum cunoscuți de-ai mei, pe care-i credeam oameni cu capul pe umeri, sunt în stare să-și dea afară din angajați ca să reducă cheltuielile firmelor, dar continuă să plătească rate imense la niște mașini foarte scumpe… altfel semi-inutile în traficul bucureștean.
Iar săptămâna trecută, mi-a fost relatat de către o cunoștință un dialog din care răzbate iarăși această defecțiune majoră… Întrebând pe cineva dacă participă la “Let’s Do It România” a primit răspunsul suprem al zilelor noastre “Nu vin, că n-am bani”.
Cât de departe se poate merge pentru obsesia asta? Pentru că eu unu’ deja cataloghez asta ca fiind ceva patologic.
Nu pot să cred că în goana asta nebună după bani se pot omorâ prietenii, relații de familie, pasiuni și așa mai departe.
Pot oare banii să devină unicul scop pentru care să trăiască unii oameni?
Leave a Reply