Cu telefonul la purtător.

Parcă ieri a fost ziua aceea… Zi care ne-a prins pe balcon, cu telefoanele-n mână așteptând. Și am așteptat să vină… cine? cum cine? semnalul! Zeul radio care să aducă viață-n ceea ce consideram la acel moment a fi cel mai cel, cea mai tare jucărie pe care-am fi putut-o butona… telefonul mobil, și nu orice telefon mobil ci un Philips Fizz.

philips fizzȘi apoi, într-un final a venit.

Apoi, după ce “SEMNALUL” a încetat să fie o chestie pe care-o cauți între blocuri, în piețe, când am încetat să ne plimbăm cu telefonul deasupra capului cu ochii lipiți de indicatorul ăla din colțul ecranului am început să înțelegem ce avem în mână.

Telefonul… minunea tehnologică de ultimă generație. Prima impresie despre el (și cea care e încă persistentă-n memoria mea “tactilă”) – “grip”-ul incredibil și ergonomia telefonului. Mi-aduc aminte că am avut din primul moment senzația că acel telefon a fost făcut pentru mâna mea. Am avut apoi deseori ocazia să țin în mână/folosesc alte telefoane, însă acel telefon era parcă croit pentru mâna mea.

Chiar și acum în era deșteptofoanelor cu touch multi-point duc uneori dorul tastaturii numerice, care putea fi folosită fără probleme cu un singur deget (cu care ajunsesem să pot scrie sms-uri lungi fără măcar să mă uit la ecran).

Apoi, următorul lucru pe care mi-l aduc aminte era bateria. Comparată cu cele ale prietenilor mei care aveau alte telefoane, bateria Fizz-ului “ținea” cu cel puțin jumătate de zi mai mult. Și recunosc, nu vorbeam eu prea mult la telefon (în primul rând că nu prea aveam cu cine, dar mai ales că nu era deloc accesibil), dar la botonat aiurea meniurile eram maestru.

Acum, uitându-mă în urmă la specificațiile telefonului ăsta, cu greu-mi pot opri un zâmbet. Dar, pe de altă parte, nu pot să nu mă las purtat așa puțin, la un colț, de melancolie amintindu-mi cât de rar îl puneam la încărcat.

După Philips Fizz, au urmat mai multe telefoane… mai am (cred) pe acasă un Ericsson 628, un Ericsson 688 (folosit cu succes chiar și pe post de spărgător de nuci) și multe alte Ericsson, până când am “trădat” brandul pentru Nokia (și d-astea mai am p-acasă, cel puțin un 9110 și un 9210, strămoșii deșteptofoanelor de azi) și încă multe telefoane despre care mi-aduc doar vag aminte.

Dar nici unul nu a mai avut acel impact. Și asta poate pentru că la început eram toți fericiți să avem un telefon, apoi cerința următoare era să aibă semnal (interesant că și acum după aproape 20 de ani mai sunt locuri în România unde furnizorii cei cu acoperire 100% nu au semnal), și abia apoi (după ce am fost convinși că ceea ce avem e prea puțin) au început cerințele legate de aplicații, culori și comunicare (începând cu IR).

Apoi, după revoluția telefoanelor Bosch din pachetele de la Connex, mi-aduc aminte de vremea beep-urilor… când nu te prindeai repede dacă-i scurt sau lung, când credeam că dacă vorbim sub 2 secunde nu suntem taxați.

Acum butonez cu succes un Sony Xperia Z1 Compact și urmăresc computerblog pentru a afla noutăți în domeniu și de ce nu, pentru a-mi găsi următoarul telefon mobil.

Leave a Reply