Archives

Paginile individuale de pornire ale Google Sheets, Docs și Slides au primit actualizările Google Material Theme.

Acum 10 ani când am început să scriu aici, prima postare a fost despre Google.

Coincidență sau nu, azi am din nou ceva de zis despre Google pentru că în ultimile două zile au tot venit lucruri interesante din zona lor.

Astăzi, așadar este vorba de redesenarea aplicațiilor web folosind Google Material Theme.

Anul trecut la Google I/O 2018 am văzut implementarea Matherial în Google Drive. Răspunsurile venite de la utilizatori (în zonele în care este mai utilizat decât pe meleagurile mioritice) au fost pozitive iar cei de la Google au continuat aplicarea noii “teme” în celelate aplicații. Astfel că putem vedea la lucru Google Material Theme pe versiunile web ale paginilor individuale de produs pentru Google Docs, Sheets și Slides acestea fiind cele mai recente aplicații actualizate, utilizarea acestor aplicații din varianta web fiind acum similară cu cea de pe versiunile de Android sau iOS.

Înainte de această redesenare a interfețelor, bara de aplicații pentru fiecare dintre aceste trei aplicații era făcută în așa fel încât să se “încadreze” cu Gmail, Drive și Calendar, icoana fiecărei aplicații fiind afișată pe același rând cu numele, în partea stângă și cu o bară de căutare lângă.

Acum zona majoritară a paginii, mulțumită și Google Sans afișează o zonă mult mai degajată și cu un background mai luminos în secțiunea “Start a new document” din zona șabloanelor. Butonul de “Blank” document a fost de asemenea redesanat și acum apare ca un semn de “+” în culorile Google, în aceeași notă cu butoanele pentru Google Drive sau alte aplicații din G Suite.

google-docs

Mai sunt și alte butoane și icoane modificate cu această ocazie, actualizările poate că nu aduc îmbunătățiri în funcționalitate însă fac acum paginile individuale mai “consistente” și mai asemănătoare cu pagina principală Drive.

Ușor, ușor aplicațiile Google ajung să fie similare atât în versiunile mobile cât și pe cele web, funcționalitatea lor se dezvoltă și este foarte probabil ca în curând să ajungă la un nivel apropiat de aplicațiile deja consacrate (nu cred că vor putea concura prea curând suita Office, dar vor putea fi considerate o aleternativă bună pentru utilizatorii care au nevoie doar să acceseze sau să facă mici modificări în documente).

Răspunsul meu pentru tine, moto-vloggere

Te salut moto-vloggere.

Ai două zeci și ceva de ani, ai terminat sau ești pe cale să termini o facultate, ai permis, o motocicletă, bani de benzină și o cameră video și te prezinți peste tot “moto-vlogger”.

În primul rând, dă-mi voie să te felicit. Ești deja mult mai tare decât am fost eu la vârsta ta. Recunosc, la două zeci de ani încă-mi era proaspăt în nări mirosul cauciucurilor Hoinarului din vitrina IDMS-ului de pe bucla din Dr. Taberei. Așadar, felicitări.

Datorită acestei pasiuni comune, ne întâlnim pe la diverse evenimente la care ajung cei care iubesc sentimentul pe care îl dau astea două roți care ne unesc în pasiune.

Indiferent de modelul de motocicletă și/sau stilul de mers, te-am auzit cum te plângi și mă întrebi mai mult sau mai puțin direct, de ce nu te bagă în seamă firmele mari, de ce nu vin la tine să le promovezi produsele în filmările tale.

Fiindcă de cele mai multe ori astfel de întrebări ajung să fie adresate când eu sunt mai atent la muzica din jur (fie ea doar cea a motocicletelor) sau la berea din propria-mi halbă, dă-mi voie să-ți răspund acum la întrebarea ta.

După mine, problema ta începe de la prima frază de am menționat-o mai sus – faptul că tu te prezinți din start “moto-vlogger”. Că tu în loc să vorbești despre ce anume faci cu plăcere (de exemplu, faptul că mergi cu motocicleta), tu te prezinți cu numărul de subscraibări, folouări și mai știu eu ce alte lucruri care ar trebui (în viziunea ta) să te identifice ca fiind mai bun decât ceilalți o sută de mii de moto-vloggeri care le-au bătut la ușă în ultimul an.

Orice firmă mai mare, care are un buget de publicitate bine definit și gestionat de oameni cu cap, te va trimite la plimbare încă din primele minute și va căuta în locul tău un jurnalist cu experiență în zona moto. De ce? Pentru că, pe ei îi interesează promovarea produselor lor. Nu îi interesează cum faci tu wheelie-uri, cât de fain înjuri tu în cască în timp ce te dai cu suta pe Magheru, cu atât mai puțin nu îi interesează motocicleta ta sau echipamentul pe care îl porți. Ei vor să se vadă în primul rând produsele lor, să audă o evaluare a produselor lor și, mai ales, ca tot acest proces să nu se întoarcă niciodată împotriva lor. “Îl ții minte pe X-sulescu, moto-vloggerul care povestea cât de tari sunt produsele Y? L-au dat la știrile de la ora 5. A căzut când se dădea pa A2 cu 230km/h. E viu, dar mobra e zob”. Ăsta e momentul în care numele tău și asocierea lui cu produsele lor este un dezavantaj. Cum crezi că se simte acel director de marketing care și-a lăsat o parte din bugetul lui în buzunarul tău, când în filmulețele tale, în timp ce apare într-adevăr sigla lui, se aud înjurăturile tale?

Dacă n-ai reușit să afli până acum, deasupra căștii tale, la 30 de centimetri, nu scrie nici numărul de folouări, nici câți subscraibări ai tu pe youtube. Aceste cifre cu care te lauzi (mai ales dacă sunt bazate pe copii care nu au mers în viața lor pe motocicletă) nu îți dau nici un fel de drepturi suplimentare pe stradă față de cei care merg cu un amărât de scuter chinezesc la muncă sau la pescuit, sau față de cei care au nerușinarea să nu poarte o cameră pe cască. Așa că nu te aștepta ca cineva să-ți accepte de exemplu să te bagi în fața lui la pompă, în benzinărie, pentru că tu ești moto-vlogger și nu poți sta la coadă cu prostimea, pentru că tu ai de filmat “evenimentul”, ești la job, nu la distracție ca restul lumii. Da, că și eu stăteam în casă și mă-ntrebam unde-mi pot scobi mucii din nas mai bine și de aceea am ieșit la întrunirea asta și stau așa la coadă la pompă ca să nu stau pe canapea acasă.

Lasă-te de pișcotăreală. La târguri, evenimente și mai știu eu unde ajungi tu, nu mai încerca să îți iei berea gratis lăudându-te cu camera de pe cască și stickerul ăla cu canalul  tău. Sunt sătui oamenii de acolo de cereri de intrare gratuită și bere gratuită.

Nu uita că vlogging-ul sau cum vrei tu să-i spui, nu este jurnalism, iar de ceva ani, sunt acolo, în școlile alea de jurnalism niște reguli (pe care mulți absolvenți ai școlilor ajutătoare de jurnalism – cum bine le zice Exarhu -, odată ajunși în presă le uită, sau pe care nu le-au învățat) în baza cărora se construiește orice articol, fie el audio, video sau scris.

Vrei să colaborezi cu firme mari? Lasă în primul rând egoismul la o parte. Încearcă apoi să mergi legal, mai legal decât papa și, foarte important, ai mare grijă la ce-ți iese pe gură. Dacă nu ești în stare să improvizezi, fă-ți povestea de acasă, fă-ți scenariul, repetă până memorezi ce ai de zis și turuie în alea x minute pe care le filmezi, fiind coerent și eventual fără să înjuri. Dacă reușești să faci asta, poate într-o bună zi o să te primească la masă vreo companie care să-ți încredințeze acel contract prin care tu să le prezinți lor produsele.

Dar pentru asta, tu trebuie să dovedești că ești în stare să le aduci lor un beneficiu pe termen lung, cu cât mai puține riscuri pentru ei, pentru că ei îți acordă încrederea lor, înaintea banilor sau produselor pe care le vei primi.

Acestea fiind zise, îți doresc mulți kilometri faini în șaua motocicletei tale, fără evenimente neplăcute, asfalt să fie doar dacă vrei și așa cum ți-l dorești și te rog să nu te superi dacă eu îmi voi vedea în continuare de berea mea și voi părea nepăsător la problemele tale legate de numărul de urmăritori și lipsa de interes a unora față de aspirațiile tale.

De la Crăciun la Paște, așa încet, bătrânește

A trecut ceva vreme de la ultima postare aici, ultima postare și aia de pe Instagram fiind din Ajunul Crăciunului, iacă o trecut și Paștele și abia acum ajung din nou pe propria plantatie, nu pentru că nu ar fi lucruri de zis/scris ci pentru că din motive… din motive, ziua pare că este din ce în ce mai scurtă.

Dar, ce-a fost a fost, acum să vedem ce va să fie.

Încă de la sfârșitul anului trecut am rămas cu o datorie morală aș zice, care trebuie cumva plătită.

“Să n-ai încredere în femei și-n frânele de Dacie.” – cânta acum ceva timp Ombladon. Apăi, despre prima parte îl cred pe cuvânt, cu siguranță are mai multă experiență ca mine, cât despre frânele de Dacie… îi dau dreptate 100%, am încă amintiri neplăcute legate de frânele Daciei. La toate astea, aș adăuga eu acuma încă ceva, tot din experiență proprie: în recenziile de pe internet să nu crezi niciodată. Că e vorba de prototiptile cu ștuț cu foraibăr pe dreapta, proto-molecule-sau-cum-s-or-mai-numi, smartfoane (și-acum mi-aduc aminte cât mi-am dorit P780-ul… și cu ce gust am rămas după ce l-am avut), sau, în cazul de față cărți, toate recenziile, review-uri sau cum vrea să le mai spună poetul, NU trebuie luate în seamă.

Asta o spune unul care s-a fript… și acum ar sufla și-n frigider.

Când o comit, o comit… și când e cazul, nu mi-e rușine să o recunosc. Ăsta e unul din acele momente.

Așa s-a întâmplat după ce, în căutare de cărți scrise dacă se poate de autori români, am găsit multe bloguri care scriu recenzii… și în momentul de timp cu pricina, mai toate aveau “pe țeavă” recenzii la o carte scrisă pe genul meu de suflet – fantasy. Și de aici, șocul: toate recenziile astea povesteau despre acțiunea și personajele cărții cu pricina într-un mod care mi-a activat toate “triggerele” memoriei, fiind de-o perfectă similaritate cu personaje ale unei serii dragi mie scrisă de o autoare de pe partea cealaltă a gârlei.

Și așa am ajuns, destul de plin de spume, să scriu “Generația copy – paste…“, articol care a dus la o discuție destul de aprinsă (și interesantă) cu Mihaela Strenc (autoarea seriei “Orașul Îngerilor”) – ținta postării mele, și cu Theo Anghel.

După care a venit Gaudeamus, unde editura Quantum Publishers a fost prezentă, iar la standul lor am avut ocazia să le cunosc personal pe Mihaela Strenc și pe Theo Anghel. Nu am apucat să stau la lansarea celui de-al doilea volum din Orașul Îngerilor (între timp a apărut și al treilea), dar am apucat să-l cumpăr, alături de cărțile din seria “Am murit, din fericire” scrisă de Theo Anghel.

View this post on Instagram

Gaudeamus 2016

A post shared by Editura Quantum Publishers (@edituraquantumpublishers) on

Amu’ de ce ziceam la început despre felul în care te bagă-n ceață recenziile… oricât de binevoitoare ar fi ele: am citit primele două volume din Orașul Îngerilor și pot zice acum în deplină cunoștință de cauză:

  • DA! Numele este incredibil de asemănător cu cel ales de Cassandra Clare pentru volumul 4 din seria Instrumentelor Mortale: Orașul Îngerilor Căzuți.
  • DA! Numele personajului principal al trilogiei scrisă de Mihaela Strenc seamănă izbitor cu cel al personajului negativ din seria Instrumentelor Mortale – Valentina vs. Valentine.
  • DA! Scopul și denumirea de castă: vânătorii de umbre ai Cassandrei seamănă izbitor cu Veghetorii aduși nouă de Mihaela.
  • DA! Atât în Instrumente Mortale cât șî În Orașul Îngerilor, personajul principal al poveștii este femeie și de asemenea, avem vampiri și demoni.

Cu toate astea – NU, NU există nici o legătură între cele două serii, povestea curge pe fire absolut separate, dacă Instrumentele Mortale au o componentă foarte dinamică, bazată mult pe acțiunea personajelor, la Mihaela majoritatea acțiunii se petrece într-un București liniștit în aparența ca un oraș de provincie într-o zi de duminică, luptele fiind date departe de ochii oamenilor de rând, fiind lupte surde duse de cele mai multe ori în adâncul sufletelor personajelor.

Toate această experiență a avut din fericire și o parte bună: am descoperit cărțile de la Quantum Publishers, am descoperit o autoare incredibilă ale cărei cărți le-am devorat pur și simplu – Theo Anghel (sper să-mi permită timpul să vorbesc despre cărțile ei în altă postare), și de asemenea, am descoperit un univers nou, din care abia aștept să citesc cele mai recente povești – cărțile Mihaelei Strenc, care ne îmbie cu Doamna Umbrelor (al treilea volum din serie) -, căreia, trebuie să îmi cer scuze.

Google Pixel – primul telefon care mi-a smuls un WOW! după multă vreme #madebygoogle

Devin fanul hashtagurilor #madeby… dacă pe zona auto nu pot să nu recunosc dependența de #madebysweeden – Volvo for life :), iaca aseară am avut o nouă revelație – Google Pixel. Un telefon #madebygoogle.

sailfish-black-2x

Primul telefon pe care mi l-am dorit încă înainte de a i se termina prezentarea oficială… ceea ce pentru unu’ ca mine care nu prea se mai “excită” la gadgeturi… e ceva (zic și eu).

Clipul scurt (cu săgețele fin aruncate spre principalul competitor) este aici:

https://www.youtube.com/watch?v=Rykmwn0SMWU

Nu-s multe de zis, tehnic vorbind, Google au plecat de platforma furnizată de HTC, au adăugat o cameră de la Sony, și multe chestii faine pe partea de software și mai ales integrarea cu propriile lor servicii (apoi dacă nu ei, atunci cine?).

Procesorul este un Snapdragon 821, ajutat cu 4Gb de RAM, o mulțime de senzori, o cameră principală de  12,3MP (tot fără stabilizare) pe care o laudă ca fiind cea mai rapidă cameră.

Dacă bateria nu pare a fi una spectaculoasă, fiind de (doar) 2700mAh, Pixel promite că 15 minute de încărcare sunt suficiente pentru 7 ore de utilizare (citez eu ridicând o sprânceană).

Nu sunt încă prețuri comunicate oficial, însă pe site-urile din Marea Britanie se vorbește de prețuri la nivelul iPhone 7.

De asemenea, este telefonul cu cel mai curat Android 7, o versiune zice-se mult îmbunătățită față de ce ne-a fost  dat să vedem până acuma.

Una peste alta, telefonul acesta promite. Nu pot să-l clasez (nu cred că e momentul, cifrele din vânzări vor da verdicte) ca un “iPhone killer”, însă dacă nu vine cu bube majore (nu face poc și fum, și nu prăjește ouă), are șanse să ajungă cel puțin la nivelul Nexus 4 sau Nexus 5.

 

Iar campanie electorală?

Mă miram (și nu înțelegeam) acum câteva zile de ce îmi tot servește găgâl tone de bannere cu “nuștiucine alături de puie monta”.

În seara asta mergând cătinel spre casă am început să înțeleg, văzând corturile cu mecla lui Tăriceanu: puie monta nu se simte împlinit până nu fură ceva, orice, să fie acolo simbolic… acum, pentru supraviețuire, a furat startul… campaniei, sau pre-campaniei, cum s-o mai numi faza de minciuni (doar) din poze.

Bine, faptul că pe străzi e doar mecla celuilalt specimen mă face să înțeleg de ce sunt ei așa buni prieteni 🙂

Sper ca la final să rămână cu ce merită: puie.

Generația copy – paste. Faza pe “adaptări” ale unor cărți de succes

Una din pasiunile mele încă de când eram mic copil a fost să citesc.

Când am timp și spatiu, citesc pe nerăsuflate… ajunge să-mi pice în mână o carte care-mi place și-s forte mari șansele să mă prindă răsăritul soarelui cu ea în mână.

În ultimii ani am lăsat puțin de-o parte clasicii și am început să citesc SF/fantasy, contemporan. Am descoperit cărți înainte ca ele să devină filme de succes peste gârlă, am descoperit autori care fac cumva și te țin cu ochii lipiți de paginile scrise de ei. Una din autoarele mele preferate din acest lot de scriitori contemporani este Cassandra Clare.

Am fugit pe holurile Magisteriumului alături de Call și am tresărit la întâmplările prin care a trecut Clary în toată seria Instrumentelor Mortale. Ba am urmărit chiar și filmul făcut după primul volum (Orașul Oaselor), însă cartea rămâne pentru mine deasupra ecranizării. Nu am apucat să văd încă serialul făcut după cărți, poate cu puțin noroc ajunge și la noi.

instrumente-mortale
Sursa: bibliodevafiliala3 (https://bibliodevafiliala3.wordpress.com)

Ei bine, citind cărțile Cassandrei Clare, fiind deja fan declarat al Instrumentelor Mortale, ajung la subiectul din titlu. Căutând la un moment dat noutăți despre cărțile scrise de Cassandra Clare (știu că lucrează la noi aventuri), îmi recomandă google site-ul editurii Quantum Publishers, unde surpriză, aflu că pot citi Instrumente Mortale… românește 🙂

Nu, nu este vorba de traducerea cărților ci de copierea, “adaptarea” lor, mai precis o autoare autohtonă – Mihaela Strenc a publicat ceea ce se dorește o serie de cărți numită “Îngerul Întunecat“. Ok… frumos, îmi zic, ia să vedem despre ce este vorba… și citez din descrierea de pe site-ul editurii:

“De milenii, Veghetorii îi apără pe oameni de strigoi și de creaturile lumii de dincolo. Ana ignoră regulile ce le obligă pe Veghetoare să-și aleagă tineri la fel ca ele și intră într-o relație cu un bărbat fermecător, dar cu un trecut întunecat. Iubitul ei ascunde însă un secret care o va pune față în față cu cele mai negre coșmaruri ale ei. Acesta este în realitate fiul conducătorului, un Veghetor care a fost izgonit din familie după ce s-a aflat că s-a dedat unor practici interzise. Dar asta nu e cea mai mare problemă a Anei…”

Dacă ați citit vreuna din cărțile din seria Instrumentelor Mortale presupun că ați recunoscut deja povestea.

Am încercat să aflu mai multe de la editură, însă comentariile acolo îmi sunt șterse, iar la emailuri nu par a fi dispuși să răspundă.

Înțeleg și susțin promovarea autorilor români, tineri, etc. însă de aici până la a publica astfel de povești mi se pare o cale lungă… și nu neapărat cea mai bună cale.

Mai nasol însă mi se pare faptul că multe bloguri au publicat recenzii la această carte… de unde, ori nu e Cassandra Clare prea populară la noi (deși la cum se vinde… n-aș zice), ori nu e pe “target”, nu e citită de cei care scriu recenzii pe blogurile de profil.

Oricum, rămân cu un gust amar, mi se pare o încercare jalnică de a obține imagine și bani pe spinarea altuia.

 

De prin trafic adunate

În fața mea un taximetrist foarte concentrat într-o discuție pe Whatsapp face slalom între benzi, total aleator, bineînțeles, fără semnal, asigurare, etc.

taxi

La următorul semafor este lângă mine.

– Auzi bă!?! Camera aia a ta înregistrează?

Mă uit la el, nu îi răspund… chiar nu-mi aminteam dacă am pornit-o la plecare.

– Auzi bă! Oprește-o! Că îmi violează intimitatea.

Eeee… “eu și gura mea cea mare” (cum ar zice Bianca), nu mă pot abține.

– Că veni vorba de viol… dacă îmi mai tai calea o singură dată, fără să te asiguri și fără semnal, posesorul camerei îți  promite că ți-o violează pe mă-ta. Ai înțeles?

Semaforul se face verde, eu plec liniștit, el a rămas pe loc…

Partea dubioasă e alta… este pentru a doua oară luna asta când aud că folosirea camerelor video în trafic afectează intimitatea conducătorilor auto, ceea ce mă face să cred că e un trend ceva.

PS – nu este gibonul din imagine, dar e un coleg de-al lui… și ăsta suferea de butonită acută…

Bătaie de joc pe bani europeni și nervi autohtoni – “reabilitarea” blocurilor în Sectorul 3

Înainte cu o săptămână de începerea campaniei electorale, în urma unor “ordine venite de sus” (răspunsul celor din asociație) – ne-am trezit cu schelele pe bloc – începe “reabilitarea termică” a blocului…

15 (cel puțin) muncitori de la Erbașu au întins schelele pe bloc cu o viteză care contrasta cu lipsa lor de echipament și înjurăturile care acopereau melodia făcută de fiarele lovite între ele, de pereți, etc.

La orice întrebare legată de termene, costuri, etc… răspunsul era unul singur – “Ce vă pasă, veți plăti doar 20%”. Din ce? Apoi nu știm, dar (după îndelungi discuții telefonice, neconfirmat de vreo hârtie – răspunsurile primăriei sectorului 3 trimițându-mă să caut licitațiile pe google – devizul estimativ e de 35000 eur (suma în lei la vremea aia… dar cu referință la cei 35000 eur). Dar voi plătiți 20% iar primăria va pune restul, bineînțeles, accesând fonduri europene. Iar pentru că aceste fonduri europene sunt așa, ceva, niște bani de care nu au nevoie proștii din Europa și îi trimit aici să-i spargem noi pe ce vrem, nu vom ști cât vom cheltui până nu ne săturăm…

Și apoi, ce tot comentezi tu vierme, că venim noi Primăria Sectorului 3 (acea primărie condusă de acel plagiator, evazionist și proxenet primar reales cu 70% din voturi – Robert Negoiță) că-ți facem blocul în trei luni… și plătești doar 20%.

Au trecut deja patru (4) luni de la cele trei… schelele s-au mutat în spatele blocului, iar fața arată cam așa:

img_20160913_081932

img_20160913_081954

img_20160913_082001

img_20160913_082006

img_20160913_082028

O adevărată operă de artă executată de Erbașu pentru Primăria Sectorului 3 :).

Nu am reușit de asemenea să aflu cine a ales (dacă a ales cineva) paleta de culori calde (aceste diverse și interesante multe nuanțe de gri), în care s-a vopsit blocul, și/sau dacă a fost comparată cu paleta folosită la celalte blocuri din vecinătate. Bineînțeles, nimeni nu-și asumă nimic, nimeni nu acceptă nimic și bineînțeles, comunicarea cu un bolvan luat la alegere de pe marginea drumului este similară cu comunicarea cu Primăria Sectorului 3 (ba, poate bolovanul ar putea la un moment dat să spună ceva… orice… cel puțin așa susțin budiștii).

Aviz amatorilor de pomeni electorale marca PSD (nu că celelalte partide ar avea standarde mai înalte).

Începe un nou an școlar, cu aceleași metehne și probleme

Umbla pe net un banc, care zicea că, la dentist fiind, diferența dintre adult și copil o face faptul că adultului nu-i este frică de freză cât îi este de nota de plată.

Cam așa și cu școala românească. Acum că începe un nou an școlar, copiilor de este frică de teme, adulților de cât îi va costa școlarizarea gratuită din România…

Iar cei mai mulți iau (din păcate) în calcul doar costurile punctuale, materiale, când problema majoră nu e numai în cât costă noile manuale (gratuite – “continue” dacă ne luăm după numărul de generații cărora le-au supraviețuit unele -, sau alternative – pline de imbecilități, dar venite de la edituri care cotizează la partidul potrivit), ci în daunele psihice pe care le vor suferi copiii noștri în urnătorul an. Nu există încă statistici despre numărul de copii înșirați la ușile psihologilor (pentru că “e rușine”, sau pentru că “copilul are doar toane”, sau, din păcate, pentru că unii părinți, care-și dau seama că au nevoie de ajutor, nu și-l pot permite) din cauza situațiilor cărora trebuie să le facă față ziua, la școală.

Începe un nou an școlar, cu aceleași programe de învățământ, cu același concept în baza căruia la finalul fiecărei zile toți trebuie să fie la același nivel, chit că asta înseamnă ca unora să le tai picioarele, altora aripile, sau să le zbori capetele… important e să aibă ore multe, teme pe măsură și, mai ales… să aibă profesorii un loc de unde să se pensioneze… nu contează că materiile pe care le predau sunt, sau vor fi folositoare doar unui procent de 10% din elevii care le trec prin mână.

În rest… toate faine azi, trafic cu flori și poze pe rețelele sociale “cu un nou pas în viață”…

Foto credit: Scoala Gimnaziala nr. 2 orasul Boldesti-Scaeni

Pledoarie pentru MAMI și TATI – o carte pentru cei care sunt sau vor să fie părinți.

Ieri am avut norocul de a participa la lansarea cărții “Pledoarie pentru Mami și Tati“, lansare care a avut loc la Teatrul de pe Lipsascani, într-o atmosferă caldă și relaxată.

Pledoarie

Pledoarie pentru Mami și Tati este cartea prin care Mirela Retegan ne oferă (pentru a câta oară) hrană pentru suflet direct din sufletul ei, porții mici dar consistente de energie care să ne călăuzească pe drumul care ne face părinți mai buni.

Pentru că în această carte relatează întâmplări din propria-i experiență și ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi și copii noștri.

Chiar dacă avem acasă trei steluțe luminoase, trei copii minunați, noi suntem departe încă de a fi părinți perfecți.

Fiecare dintre noi are un bagaj propriu de experiențe anterioare unele plăcute, altele mai puțin plăcute, fiecare dintre noi are idei, care pot fi sau nu în rezonanță cu ideile celuilalt părinte, însă indiferent de particularitățile fiecăruia dintre noi, suntem ghidați și uniți spre a ajuta cele trei vlăstare din casă, de a-i susține până la ultima răsuflare în a crește sănătoși, drepți și mai ales… fericiți.

Și cum acolo sus e cineva care ne iubește, pentru a nu pedala singuri cu vântul în față, ne așterne Mirela pe hârtie poveștile ei, în care vedem că nu trebuie neapărat să fim super zen, că nu trebuie să luptăm să fim perfecți și/sau să ne perfecționăm noi… ci să ne acceptăm așa cum suntem și să nu uităm că (îmi permit să o citez pe Mirela) “noi suntem cea mai bună versiune a noastră”, iar scopul acțiunilor noastre nu trebuie să fim noi ci copii noștri.

IMG_20160221_153327

La lansarea de ieri am putut vedea în ochii Mirelei cum oboseala adunată în preajma evenimentului s-a amestecat cu bucuria de a fi acolo și cum acest mixt s-a transformat într-o lumină aparte atunci când Maya a urcat lângă ea. Pentru că așa este Mirela (și poveștile din carte confirmă acest lucru), atunci când vine vorba de copil, orice altceva trece în plan secund.

Recomand tuturor părinților și viitorilor părinți această carte.

Așa cum recomand învățâmintele de bază pe care mi le-am însușit… nu trebuie să fim perfecți, nu trebuie să fim într-un fel sau altul, conform mai știu eu căror definiții de manual, ci doar trebuie să fim acolo, lângă copii noștri, indiferent despre ce ar fi vorba.

Și la final reiau fraza postată aseară pe Facebook: “Noi, “parinti lumina” in devenire si in curs de permanenta perfectionare, vrem doar sa multumim Mamei Soare Mirela Retegan pentru tot (unde “tot” inseamna chiar… TOT – emotii, lectii de viata si supradoze de lumina revarsate asupra intregii noastre familii, concentrate in trei litere).

Mulțumesc Mirela pentru că ne-ai primit în viața ta și ai intrat în viața mea atunci când aveam poate cea mai mare nevoie, mulțumesc pentru că m-ai ajutat să-mi schimb perspectiva cu Antrenorul Părinților, și mulțumesc pentru că ne încurajezi să păstrăm direcția în a ne crește copii așa cum simțim.

© 2009-2019 Alex. Burlacu
%d bloggers like this: