O săptămână la mare…

Unii deja știu, săptămâna trecută, am fost plecat din oraș, într-o tură despre care nu pot spune că a fost foarte dorită, la Comorova-Neptun.

Sună frumos să stai o săptămână lângă mare, dar nu si atunci când programul și starea de sănătate nu prea îți permint să te bucuri de asta. Dar nu despre starea mea de sănătate vreau să scriu aici…

Prima constatare, încă de pe drum – dacă aud pe cineva comentând referitor la traficul din București și la maniera de condus a bucureștenilor, îl trimit direct în Constanța. Nu mi-a fost dat până acuma să văd mai mulți idioți la volan și mai multe figuri în trafic ca acolo. În afara faptului că toți au o problemă cu aprecierea distanțelor (nu am înteles de ce fiecare al treilea “șofer” trebuie să plece de pe loc, de la semafor cu scârțâit de roți, când e clar că nu se va deplasa mai mult de 50m). Apoi, am văzut cum la semafoarele pentru viraje la stânga se crează chiar și a patra, chiar și a cincea bandă pe contrasens, încât cei care vin din față de exemplu și tramvaiele, rămân blocați, sau circulația lor se restrânge la o bandă. Și cea mai tare fază mi s-a părut felul în care se intră în intersecții de pe străzile cu semne de “cedează trecerea” sau “stop” – cu mâna pe claxon și piciorul pe accelerație. Prima dată am crezut că mi se pare, a doua oară, că am nimerit unu-doi mai “agitați” din fire… dar, cam asta părea să fie regula de bază în traficul de acolo.

După această experiență, am ajuns într-un final la Comorova. Citisem înainte despre pădurea Comorova, dar nu știam de existența complexului de acolo. De calitatea cazării, nu vreau să vorbesc pentru că în mod clar nu voi putea exprima o părere obiectivă, tot ce pot să zic este că zona este superbă. Să stai practic în mijlocul pădurii, să nu auzi decât păsărelele și vântul… e oricum ceva de vis.

Am ieșit de câteva ori seara și în stațiunile din apropiere, singura care părea cât de cât mai vie este Neptunul. Prețurile la mâncare/cazare, în locurile care au deschis, pentru că nu sunt totuși prea multe nici acolo deshise, sunt de bun simț, comparabile cu Bucureștiul – în materie de cârciumi iar cazarea e mai ieftină decât pe Valea Prahovei.

Neavănd prea multe de văzut și făcut în stațiuni, am mers de câte ori am avut ocazia, în Vama Veche. În Vamă, abia începeau să se dezmorțească lucrurile, încep să se deschidă terasele, au venit și gogosile, pregătirile pentru sezon sunt pe final. Lânga Corsarul, crește un hotel în toată regula, acum montau geamurile și aerele condiționate, în rest ritmul de construcție pare că s-a mai redus față de anii trecuți.

Pentru cei care cunosc zona, am și o veste proastă – la “Mitocanu’ ” s-a schimbat bucătarul așa că din calitatea bucătăriei de acolo a rămas doar legenda.

Ce mi-a adus aminte că totuși Vama înseamnă mai mult decât un sat la malul mării, a fost grupul de clujeni care mi-au reaprins amintirile despre o Vamă în care toata lumea e ok, și figurile nu își au rostul, și mi-au arătat încă odată, dacă mai era nevoie, ce oameni faini sunt ardelenii și cât de departe sunt ei fată de restul țării – și cu riscul de a fi înjurat… cât de departe este civilizația în Cluj, față de București.

Deși ne-am văzut pentru prima dată acolo, am petrecut împreuna câteva ore foarte faine la Ovidiu pe terasă și pot spune că au fost poate cele mai frumoase ore în toată săptămâna. Am avut ocazia să îl cunosc pe Vlad, un adevărat artist, care sculpta stâlpii de la terasă. Acest meșteșug în mod clar va fi departe de mine, pentru că nu cred că voi reuși vreodată să am acea viziune artistică care să îmi spună ce va sa fie bucata de lemn din fața mea.

Am reînvățat să joc renț, am văzut un curcubeu superb pe mare, de alfel primul în viața mea (partea interesantă e că a doua zi, la aceeași oră a apărut curcubeul relativ în același loc).

De altfel, cred că terasa lui Ovidiu, sau, la stuf, cum i se mai spune, cred că a rămas singurul loc / lucru  neschimbat în ultimii 10 ani de zile acolo.

Foarte mult mi-a plăcut si faptul că au reapărut bicicletele în Vamă, lăsând la o parte caterinca numită pistă, care ar trebui să lege 2Mai de Vama Veche și să meargă până în Bulgaria. Cea mai haioasă dintre ele a fost cea care pare a fi în acest an logo-ul hotelului de la Bibi.

La întoarcerea spre București, am optat pentru varianta de drum prin Negru Vodă (‘ș-alui ceată…) pentru a evita drumul european și Constanța, pentru că deja începuse circul cu weeken-diștii care proaspeți clienți la magazinul de carnete de conducere politia română srl, își etalau caii putere și neîndemânarea pe drumul spre mare, reușind să producă cam la fiecare 50km câte un accident.

Partea asta de drum, prin Negru Vodă este superbă. Drumul nu este foarte rău, față de anul trecut s-a mai peticit pe alocuri asfaltul, iar media orară între Mangalia și Cernobâl Cernavodă este net superioară față de varianta prin Constanța. Despre peisaje, pot povesti mult și bine, sunt locuri desprinse parcă din povești, iar porțiunea de drum care merge practic pe malul Dunării este de-a dreptul superbă.

Ieșirea de pe această variantă este chiar în sensul giratoriu de la intrarea pe “autostrada” noastră minunată, care ar trebui să se numească “a vântului” sau “a prafului” și în nici un caz “a soarelui”.

La final nu pot spune decât că este cred prima dată când mă bucur că am revenit de “la mare”. Nu pot spune că mi-a lipsit conexiunea la internet, pentru că nu am avut timp să sesizez prea tare această lipsă, de televizor, nici atât, pentru că oricum și acasă rar apuc să îl mai pornesc… cu toate astea de mult nu mi s-a mai părut așa de prietenos Bucureștiul… nu atât de prietenos încât să mă văd aici încă 5 ani…

Ce mai pot spune, la final, decât că a fost o experientă interesantă, și dacă n-ar fi fost poate criza de rinichi care mi-a schimbat oarecum programul, poate ar fi fost și o baie în Marea Neagră. Rămân totuși cu un gust amar, când mă gândesc la potențialul care zace nefolosit aici, am văzut parcă prea multe hoteluri în paragină. Dar, din păcate turismul nostru este minunat doar pe hârtie și este promovat doar ca slogan electoral.