Archives

Micul concurs “Dor de Vamă… cu Nopți de Vamă” are un câștigător

Așa cum am promis, astăzi, 14.02.2016 am încheiat concursul “Dor de Vamă… cu Nopți de Vamă“.

Conform random.org comentariul câștigător este cel cu numărul 10.

Screenshot from 2016-02-14 22:52:15

Felicitări Alexandra, te voi contacta prin email pentru a stabili cum ajungi în posesia celor trei volume ale cărților Nopți de Vamă, cărți scrise de Dan Niță și care adună povești culese de pe plaja din Vama Veche.

Vă mulțumesc tuturor celor care ați participat la acest prim concurs.

Închei acum cumva în stilul zilei care stă să treacă, și-mi permit să vă îndemn să iubiți.

Iubiți-vă și iubiți Vama în continuare.

Dor de Vamă… cu Nopți de Vamă și un mic concurs

De azi de dimineată mă uit la prognoze și-mi vine-n cap o replică deja celebră… “Winter is coming”. S-a lăsat frigul, stă să ningă și nu-mi place…

Cu toate astea ma bate deja de mult timp un dor năpraznic, un dor de… Vamă – cu tot ce presupune asta.

Pe un perete al unei case din Vamă, aproape de Principală, stă scris un mesaj scurt – “Iubește Vama”.

iubeste-vama
Ei bine… eu o iubesc. A fost dragoste la prima vedere, o dragoste care a dăinuit peste ani chiar dacă nu ne-am revăzut în fiece vară.

Am iubit satul liniștit (până să ajungem noi acolo) la fel de mult cum iubesc acum aerul de “stațiune”.

Da, mă paște melancolia amintindu-mi de acea Vamă din anii ’90, de momentul în care-am schimbat locul de campare după 2000 (când m-am mutat la mama naibii lângă grăniceri) și lista poate continua… probabil multe zile.

Am crescut și evoluat împreună cu Vama… am înaintat în vârstă, am văzut cum “bătrânii Vămii” au plecat dintre noi iar ușor, ușor noi le luăm (la chițibușeală și vârstă).

Sunt cel puțin cinci ani de când tot aud fraza (cu profund regret) “Vama s-a schimbat, nu mai e ce-a fost odată”, și nu pot să nu îî întreb pe cei care-o spun dacă au avut de curând curiozitatea de a se uita în oglindă. Și urmează de obicei o serie de înjurători la adresa celor care au promovat în timp Vama… și a celor care au încercat să o “salveze” de ea însăși.

Toți ne-am schimbat.Cum? În ce? Nu sunt eu în măsură să răspund, dar, odată trecuți anii peste noi, ne-am schimbat.

vama-1

Vama, normal, s-a schimbat și ea.

Am spus-o și o repet.

Vama este probabil cel mai bun exemplu de evoluție și adaptarea al unui loc. Este probabil “organizmul” cel mai fain de studiat dacă vrei să vezi cum se adaptează o comunitate la cerința vizitatorilor, cum se supune majoritatea, minorității 🙂

Pe la sfârșitul anilor 80 și începutul deceniului 9, o mână de oameni a “migrat” din 2 Mai spre Vama Veche în căutarea unui loc mai retras, mai departe de textiliști și fițele momentului.

Apoi lângă acești oameni am ajuns și noi, cu rock-ul în cap și dorința de a ne aduna într-un loc în care să ne putem pune în cap cât alcool putem fără ca cineva să ne vadă/reproșeze/etc. Și așa a fost. Mi-aduc aminte cum “hai la o plimbare până la epavă” era invitația maximă pe care-o puteai face unei fete :).

epava

În anii următori dintre cei care veneau acolo au reclamat “lipsurili”… prea puține locuri de unde să iei băutură, prea puține locuri în care să faci duș… și… prea puține locuri în care să mănânci.

Și încă din acel an au apărut primele baruri și cârciumi, iar sătenii au început să-și producă/partajeze dușurile din curte cu vamaioții.

În a doua perioadă a decadei 90 mulți dintre noi ne-am angajat, am dat de noțiunea de familii, etc. și ori am rărit mersul în Vamă ori ne-am gândit că poate nu mai putem sta la cort… și așa au început să se înmulțească pensiunile, hotelurile și camerele “la gazdă”.

În tot acest timp, alți adolescenți, ajunși acum la vârsta la care noi descopeream Vama… au ajuns în aceleași locuri și au început să impună muzica lor, gusturile lor, umbrelele, șezlongurile și slipii… de altfel și ei în căutarea locului unde să poată bea și… bea în liniște, singura diferență fiind că ei nu veneau cu nașu’ ca să doarmă pe plajă, ci cu mașina și cu bani în portofel.

Iar în acest moment cei din “leatu'” nostru s-au trezit că trebuie “salvată” Vama… pentru că au rămas minoritari.

Și povestea continuă, Vama se adaptează cererii publicului, fie că nouă ne place sau nu.

Noi nu avem de ales decât să o iubim și să o acceptăm, să îi respectăm evoluția și să ne bucurăm răsăritul soarelui acompaniat de Bolero.

Cel puțin eu sunt împăcat cu mine, pentru doi din cei trei copii ai mei, prima vacanță la mare a fost în Vamă (la 3 respectiv 7 luni) și o să-i mai duc acolo pentru a simți și ei locul acela și sunt convins că va veni o vreme când vor merge și ei în Vama lor… așa cum va fi arătând ea în acel moment din viitor.

Ziceam în titlu și de un concurs…

Ei bine, pun “la bătaie” toate cele trei volume ale cărților Nopți de Vamă, cărți scrise de Dan Niță, unul dintre cei care au rămas fideli Vămii, și care adună povești adunate din Vamă, povești adunate lângă foc, pe plajă sau pe străzile Vămii și în care este foarte posibil să vă regăsiți.

Nopti-De-Vama

Cărțile le voi da personal celor din București sau prin poștă celor din țară și vor veni cu autograful autorului pentru câștigător.

Pe Dan Niță îl puteți găsi în Vamă, jos pe Principală (vara), pe siteul Nopți de Vamă și pe Facebook pe pagina Nopți de Vamă.

Tot ce trebuie să faceți este să scrieți un comentariu în care să spuneți de ce mergeți în Vamă.

Câștigătorul va fi ales cu random.org peste o lună pe 14 februarie, de Sf. Valentin așa că puteți considera cărțile ca un cadou și pentru această ocazie 🙂

Am ales un… moment.

Pornind de la replica cea mai faină din cel mai recent Terminator (I’m old but not obsolete), un fel de “pușca și cureaua lată” al Holywood-ului, am ajuns să filozofez pe marginea amintirilor, fie ele plăcute sau mai puțin plăcute, și ca primă concluzie am conștientizat că-s multe, multe succesiuni de momente care, până la urmă îmi definesc existența.
Sunt momentele în care conștientizezi o decizie, sunt cele în care aplici o decizie, toată viața se poate defini printr-o succesiune de momente, clișee, frame-uri (pentru geeks).
Apoi am aflat o provocare venită din partea Cremosso la ceea ce aș numi “super sinteză” – să aleg un moment (unul singur fir-ar el de moment), pe care l-aș repeta mereu.
Din acel moment începu al meu creier să deșire amintiri, secvențe și momente… mi-am “revăzut” (dar resimțit până la lacrimi) emoția momentului în care mi-am luat în brața primul copil.
Am retrăit primul sărut, am revăzut și resimțit în câteva minute toate emoții aduse de momentele “primul/prima”… până mi-am dat seama că nici unul dintre aceste momente nu au fost decât “scântei” de existență, că aproape fiecare dintre ele a fost începutul unui rasaritdrum către ceva, sau cineva. Că fiecare astfel de moment a dar startul unui (mai) scurt sau (mai lung) șir de întâmplări. Așa că nu pot să mă opresc la nici unul dintre aceste momente, întrucât oricâtă emoție ar aduce, nu sunt complete fără ceea ce a urmat în aproape fiecare situație și fiecare urmare a însemnat la rândul ei ceva, o altă succesiune de momente care merită amintite…
Așa că m-am așezat liniștit pe canapea și mintea mea în sinea ei porni a cugeta… și am ales momentul.
Știu care e momentul pe care l-aș repeta la nesfârșit.

E acel moment în care stai cu o cafea în mână, cu mintea golită de gânduri admirând răsăritul la mare. Ăla e!
Și vă fac “părtași” la acel moment cu o înregistrare veche, din Vama Veche, în care se mai vede încă epava (câți își mai  aduc aminte de ea oare?), răsărit de soare pe fundal sonor de valuri, pescăruși și un îndepărtat Bolero (de la Stuf).

Acesta este momentul care mi-ar aduce aceeași fericire în suflet ori de câte ori l-aș repeta.
Și pentru că vorbeam de provocarea Cremosso, ei bine au făcut și un formular “Momentul tău” în care fiecare să-și înscrie momentul pe care l-ar repeta mereu.

 

Vara a venit la scris am revenit…

Au venit căldurile, au început să bâzâie țânțarii că de…. vara nici țânțarii nu dorm… și (nici) eu nu reușesc să dorm (motivele-s multe și n-are rost să divaghez…).

Odată cu lipsa timpului 🙂 revine cheful de scris, activitate pe care de fiecare dată am depunctat-o pe lista de priorități.

Nu că ar fi simțită vreo lipsă de subiecte, dar timpul pare să se fi comprimat iar inspirația-mi vine în momente tot mai interesante… de cele mai multe ori când nu pot folosi computerul, telefonul, tableta sau alt ob(j)iect de scris… Poate ar trebui să-mi iau un reportofon în care să-mi povestesc ideile… dar asta e altă discuție.

În noaptea ce-a trecut, între două taskuri job-related răsfoiam lista de site-uri favorite și-am dat din link în link până ce-am găsit următoarea întrebare: “De unde-ti place cel mai mult sa scrii pe blog in timpul verii?” Mno, campaniile celor de la Blogal Initiative sunt printre preferatele mele, acolo fiind oameni cu cap și suflet…

Și-n secunda următoare mi-a venit în minte răspunsul (recunosc e unul din visurile mele de mulți ani) – cel mai bine-aș scrie cu picioarele-n apa mării, în Vamă (da, aia Veche) și cu laptopul (probabil mi-ar fi bun unul IP67) pe genunchi… undeva în Vamă…

Mi-am amintit de zilele când folosind un Nokia Communicator (9110 parcă, cu ecran alb-negru) reușeam să mă conectez prin VNC la serverele de la muncă și să-mi fac treaba aproape la fel de eficient ca atunci când eram în birou… vremuri…vremuri.

Pe locul doi în topul preferințelor, dar mai greu de pus în practică (momentan) mi-ar plăcea să scriu (deși probabil doar să vorbesc ar fi posibil), din șaua bicicletei/motocicletei. Acolo și atunci îmi vin ideile. Când vântul îmi bate-n cască, când drumul se întinde-n fața mea îmi vine inspirația. E adevărat că dacă mă opresc (de obicei) se duce la fel de repede precum a venit… însă mi-ar plăcea ca la un moment dat să experimentez și asta… măcar că mi-aș găsi o metodă de a înregistra audio și apoi să transcriu.

Acuma însă rămâne un singur lucru de făcut… să scriu?!?!

O săptămână la mare…

Unii deja știu, săptămâna trecută, am fost plecat din oraș, într-o tură despre care nu pot spune că a fost foarte dorită, la Comorova-Neptun.

Sună frumos să stai o săptămână lângă mare, dar nu si atunci când programul și starea de sănătate nu prea îți permint să te bucuri de asta. Dar nu despre starea mea de sănătate vreau să scriu aici…

Prima constatare, încă de pe drum – dacă aud pe cineva comentând referitor la traficul din București și la maniera de condus a bucureștenilor, îl trimit direct în Constanța. Nu mi-a fost dat până acuma să văd mai mulți idioți la volan și mai multe figuri în trafic ca acolo. În afara faptului că toți au o problemă cu aprecierea distanțelor (nu am înteles de ce fiecare al treilea “șofer” trebuie să plece de pe loc, de la semafor cu scârțâit de roți, când e clar că nu se va deplasa mai mult de 50m). Apoi, am văzut cum la semafoarele pentru viraje la stânga se crează chiar și a patra, chiar și a cincea bandă pe contrasens, încât cei care vin din față de exemplu și tramvaiele, rămân blocați, sau circulația lor se restrânge la o bandă. Și cea mai tare fază mi s-a părut felul în care se intră în intersecții de pe străzile cu semne de “cedează trecerea” sau “stop” – cu mâna pe claxon și piciorul pe accelerație. Prima dată am crezut că mi se pare, a doua oară, că am nimerit unu-doi mai “agitați” din fire… dar, cam asta părea să fie regula de bază în traficul de acolo.

După această experiență, am ajuns într-un final la Comorova. Citisem înainte despre pădurea Comorova, dar nu știam de existența complexului de acolo. De calitatea cazării, nu vreau să vorbesc pentru că în mod clar nu voi putea exprima o părere obiectivă, tot ce pot să zic este că zona este superbă. Să stai practic în mijlocul pădurii, să nu auzi decât păsărelele și vântul… e oricum ceva de vis.

img_0786

img_0785

Am ieșit de câteva ori seara și în stațiunile din apropiere, singura care părea cât de cât mai vie este Neptunul. Prețurile la mâncare/cazare, în locurile care au deschis, pentru că nu sunt totuși prea multe nici acolo deshise, sunt de bun simț, comparabile cu Bucureștiul – în materie de cârciumi iar cazarea e mai ieftină decât pe Valea Prahovei.

Neavănd prea multe de văzut și făcut în stațiuni, am mers de câte ori am avut ocazia, în Vama Veche. În Vamă, abia începeau să se dezmorțească lucrurile, încep să se deschidă terasele, au venit și gogosile, pregătirile pentru sezon sunt pe final. Lânga Corsarul, crește un hotel în toată regula, acum montau geamurile și aerele condiționate, în rest ritmul de construcție pare că s-a mai redus față de anii trecuți.

Pentru cei care cunosc zona, am și o veste proastă – la “Mitocanu’ ” s-a schimbat bucătarul așa că din calitatea bucătăriei de acolo a rămas doar legenda.

Ce mi-a adus aminte că totuși Vama înseamnă mai mult decât un sat la malul mării, a fost grupul de clujeni care mi-au reaprins amintirile despre o Vamă în care toata lumea e ok, și figurile nu își au rostul, și mi-au arătat încă odată, dacă mai era nevoie, ce oameni faini sunt ardelenii și cât de departe sunt ei fată de restul țării – și cu riscul de a fi înjurat… cât de departe este civilizația în Cluj, față de București.

 

Deși ne-am văzut pentru prima dată acolo, am petrecut împreuna câteva ore foarte faine la Ovidiu pe terasă și pot spune că au fost poate cele mai frumoase ore în toată săptămâna. Am avut ocazia să îl cunosc pe Vlad, un adevărat artist, care sculpta stâlpii de la terasă. Acest meșteșug în mod clar va fi departe de mine, pentru că nu cred că voi reuși vreodată să am acea viziune artistică care să îmi spună ce va sa fie bucata de lemn din fața mea.

Vlad la lucru

Gasca de la Cluj

Am reînvățat să joc renț, am văzut un curcubeu superb pe mare, de alfel primul în viața mea (partea interesantă e că a doua zi, la aceeași oră a apărut curcubeul relativ în același loc).

Curcubeu pe mare 1

Curcubeu pe mare in Vama Veche

De altfel, cred că terasa lui Ovidiu, sau, la stuf, cum i se mai spune, cred că a rămas singurul loc / lucru  neschimbat în ultimii 10 ani de zile acolo.

Terasa lui Ovidiu din Vama Veche

Foarte mult mi-a plăcut si faptul că au reapărut bicicletele în Vamă, lăsând la o parte caterinca numită pistă, care ar trebui să lege 2Mai de Vama Veche și să meargă până în Bulgaria. Cea mai haioasă dintre ele a fost cea care pare a fi în acest an logo-ul hotelului de la Bibi.

Bicicleta de la Bibi

Bicicleta de la Bibi 2

La întoarcerea spre București, am optat pentru varianta de drum prin Negru Vodă (‘ș-alui ceată…) pentru a evita drumul european și Constanța, pentru că deja începuse circul cu weeken-diștii care proaspeți clienți la magazinul de carnete de conducere politia română srl, își etalau caii putere și neîndemânarea pe drumul spre mare, reușind să producă cam la fiecare 50km câte un accident.

Partea asta de drum, prin Negru Vodă este superbă. Drumul nu este foarte rău, față de anul trecut s-a mai peticit pe alocuri asfaltul, iar media orară între Mangalia și Cernobâl Cernavodă este net superioară față de varianta prin Constanța. Despre peisaje, pot povesti mult și bine, sunt locuri desprinse parcă din povești, iar porțiunea de drum care merge practic pe malul Dunării este de-a dreptul superbă.

Drumul de la Negru Voda la Cernavoda

Cal pe marginea drumului

sat intre dealuri

Ieșirea de pe această variantă este chiar în sensul giratoriu de la intrarea pe “autostrada” noastră minunată, care ar trebui să se numească “a vântului” sau “a prafului” și în nici un caz “a soarelui”.

La final nu pot spune decât că este cred prima dată când mă bucur că am revenit de “la mare”. Nu pot spune că mi-a lipsit conexiunea la internet, pentru că nu am avut timp să sesizez prea tare această lipsă, de televizor, nici atât, pentru că oricum și acasă rar apuc să îl mai pornesc… cu toate astea de mult nu mi s-a mai părut așa de prietenos Bucureștiul… nu atât de prietenos încât să mă văd aici încă 5 ani…

Ce mai pot spune, la final, decât că a fost o experientă interesantă, și dacă n-ar fi fost poate criza de rinichi care mi-a schimbat oarecum programul, poate ar fi fost și o baie în Marea Neagră. Rămân totuși cu un gust amar, când mă gândesc la potențialul care zace nefolosit aici, am văzut parcă prea multe hoteluri în paragină. Dar, din păcate turismul nostru este minunat doar pe hârtie și este promovat doar ca slogan electoral.

flori pe marginea drumului

Mi-e dor de mare…

Deși e abia Martie, deși e abia marți, mie în seara asta mi s-a arătat ușor, ușor pe la colțurile monitorului, un …. DOR DE VAMĂ!

Exact așa… de soare, de Vama Veche, așa urâțită cum zice lumea ca este acuma….

Și că tot am fost întrebat sâmbătă pentru ce m-aș duce în Vamă, postez un video…..

Și, cred ca am pe undeva pe harddisk și niște filmulețe care arată o Mare Neagră incredibil de liniștită. Dar astea, cu altă ocazie.

Și ca să închei cu o întrebare….. Nu vi se pare puțin ciudat ca mai toate filmulețele cu răsăriul soarelui în Vamă sunt în jurul a 50 secunde? Atât au unii răbdare sau atât mai rezistă cu telefonul/aparatul foto/camera video în mână? 🙂

© 2009-2019 Alex. Burlacu
%d bloggers like this: