Ciudat animal mai e omul. De cel puțin 10 ani, aud povești cu iernile din trecut, istorioare cu zăpadă, cu săniuțe, și regrete… “Nu o să mai avem nici ierni ca lumea” este o frază pe care am auzit-o prea multe ori.
Recunosc, de multe ori, am picat și eu în căldarea cu amintiri, unde m-am trezit înconjurat de imagini cu derdelușurile din parcurile Bucureștilor, cu ceai cald și vin fiert în Tineretului… picioare înghețate de frig dar pe care nu le mai luam în seamă decât după ce îmi ziceam… pentru a câta oară… “mai cobor odată”.
Bun… Și iată cum că se întâmplă ca iarna asta să fie până la urmă… iarnă… Toată lumea (și recunosc.. uneori și eu) se arată surprinsă de ninsoare. Avem o iarnă frumoasă, bogată în ninsori, friguroasă, așa cum îi stă bine iernii să fie… este o iarnă normală. Iată că, în această primă iarnă normală, mă găsesc și eu să mă alătur celor care se plâng de faptul că le-au fost ascultate rugămințile din trecut, de atunci când cereau doar să mai vadă o iarnă cu zăpadă, o iarnă frumoasă, o iarnă așa cum știm cu toții că trebuie să fie.
Mă simt parcă și mai vinovat pentru că, încărcat cu gânduri, taste, scripturi și alte prostii trecătoare, am uitat (aici sunt eu blând cu mine) să mă bucur de iarnă.
Iarna, este un anotimp superb. Liniștea pe care ne-o așterne peste tot marea albă de zăpadă, este unică. Iarna este singurul anotimp, care, folosindu-și unealta numită zăpadă, este capabilă să acopere toată mizeria și să împrăștie lumina peste tot, într-un fel în care nimeni altcineva nu o poate face. Stăteam și mă întrebam, câtă lumină oare trebuie să aducem și noi în sufletele noastre pentru a reuși să ne acordăm la albul zăpezii de afară. Câtă curățenie interioară trebuie să facem pentru a ne face sufletele la fel de albe?
Îmi cer așadar iertare de la iarnă, pentru că în indolența mea, am zis că m-am plictisit de ea. Îmi cer iertare pentru că nu am fost în stare să las la o parte lucrurile mărunte și să mă bucur zăpada care mă înconjoară.
Te rog să mă ierți iarnă.
Leave a Reply