Archives

Răspunsul meu pentru tine, moto-vloggere

Te salut moto-vloggere.

Ai două zeci și ceva de ani, ai terminat sau ești pe cale să termini o facultate, ai permis, o motocicletă, bani de benzină și o cameră video și te prezinți peste tot “moto-vlogger”.

În primul rând, dă-mi voie să te felicit. Ești deja mult mai tare decât am fost eu la vârsta ta. Recunosc, la două zeci de ani încă-mi era proaspăt în nări mirosul cauciucurilor Hoinarului din vitrina IDMS-ului de pe bucla din Dr. Taberei. Așadar, felicitări.

Datorită acestei pasiuni comune, ne întâlnim pe la diverse evenimente la care ajung cei care iubesc sentimentul pe care îl dau astea două roți care ne unesc în pasiune.

Indiferent de modelul de motocicletă și/sau stilul de mers, te-am auzit cum te plângi și mă întrebi mai mult sau mai puțin direct, de ce nu te bagă în seamă firmele mari, de ce nu vin la tine să le promovezi produsele în filmările tale.

Fiindcă de cele mai multe ori astfel de întrebări ajung să fie adresate când eu sunt mai atent la muzica din jur (fie ea doar cea a motocicletelor) sau la berea din propria-mi halbă, dă-mi voie să-ți răspund acum la întrebarea ta.

După mine, problema ta începe de la prima frază de am menționat-o mai sus – faptul că tu te prezinți din start “moto-vlogger”. Că tu în loc să vorbești despre ce anume faci cu plăcere (de exemplu, faptul că mergi cu motocicleta), tu te prezinți cu numărul de subscraibări, folouări și mai știu eu ce alte lucruri care ar trebui (în viziunea ta) să te identifice ca fiind mai bun decât ceilalți o sută de mii de moto-vloggeri care le-au bătut la ușă în ultimul an.

Orice firmă mai mare, care are un buget de publicitate bine definit și gestionat de oameni cu cap, te va trimite la plimbare încă din primele minute și va căuta în locul tău un jurnalist cu experiență în zona moto. De ce? Pentru că, pe ei îi interesează promovarea produselor lor. Nu îi interesează cum faci tu wheelie-uri, cât de fain înjuri tu în cască în timp ce te dai cu suta pe Magheru, cu atât mai puțin nu îi interesează motocicleta ta sau echipamentul pe care îl porți. Ei vor să se vadă în primul rând produsele lor, să audă o evaluare a produselor lor și, mai ales, ca tot acest proces să nu se întoarcă niciodată împotriva lor. “Îl ții minte pe X-sulescu, moto-vloggerul care povestea cât de tari sunt produsele Y? L-au dat la știrile de la ora 5. A căzut când se dădea pa A2 cu 230km/h. E viu, dar mobra e zob”. Ăsta e momentul în care numele tău și asocierea lui cu produsele lor este un dezavantaj. Cum crezi că se simte acel director de marketing care și-a lăsat o parte din bugetul lui în buzunarul tău, când în filmulețele tale, în timp ce apare într-adevăr sigla lui, se aud înjurăturile tale?

Dacă n-ai reușit să afli până acum, deasupra căștii tale, la 30 de centimetri, nu scrie nici numărul de folouări, nici câți subscraibări ai tu pe youtube. Aceste cifre cu care te lauzi (mai ales dacă sunt bazate pe copii care nu au mers în viața lor pe motocicletă) nu îți dau nici un fel de drepturi suplimentare pe stradă față de cei care merg cu un amărât de scuter chinezesc la muncă sau la pescuit, sau față de cei care au nerușinarea să nu poarte o cameră pe cască. Așa că nu te aștepta ca cineva să-ți accepte de exemplu să te bagi în fața lui la pompă, în benzinărie, pentru că tu ești moto-vlogger și nu poți sta la coadă cu prostimea, pentru că tu ai de filmat “evenimentul”, ești la job, nu la distracție ca restul lumii. Da, că și eu stăteam în casă și mă-ntrebam unde-mi pot scobi mucii din nas mai bine și de aceea am ieșit la întrunirea asta și stau așa la coadă la pompă ca să nu stau pe canapea acasă.

Lasă-te de pișcotăreală. La târguri, evenimente și mai știu eu unde ajungi tu, nu mai încerca să îți iei berea gratis lăudându-te cu camera de pe cască și stickerul ăla cu canalul  tău. Sunt sătui oamenii de acolo de cereri de intrare gratuită și bere gratuită.

Nu uita că vlogging-ul sau cum vrei tu să-i spui, nu este jurnalism, iar de ceva ani, sunt acolo, în școlile alea de jurnalism niște reguli (pe care mulți absolvenți ai școlilor ajutătoare de jurnalism – cum bine le zice Exarhu -, odată ajunși în presă le uită, sau pe care nu le-au învățat) în baza cărora se construiește orice articol, fie el audio, video sau scris.

Vrei să colaborezi cu firme mari? Lasă în primul rând egoismul la o parte. Încearcă apoi să mergi legal, mai legal decât papa și, foarte important, ai mare grijă la ce-ți iese pe gură. Dacă nu ești în stare să improvizezi, fă-ți povestea de acasă, fă-ți scenariul, repetă până memorezi ce ai de zis și turuie în alea x minute pe care le filmezi, fiind coerent și eventual fără să înjuri. Dacă reușești să faci asta, poate într-o bună zi o să te primească la masă vreo companie care să-ți încredințeze acel contract prin care tu să le prezinți lor produsele.

Dar pentru asta, tu trebuie să dovedești că ești în stare să le aduci lor un beneficiu pe termen lung, cu cât mai puține riscuri pentru ei, pentru că ei îți acordă încrederea lor, înaintea banilor sau produselor pe care le vei primi.

Acestea fiind zise, îți doresc mulți kilometri faini în șaua motocicletei tale, fără evenimente neplăcute, asfalt să fie doar dacă vrei și așa cum ți-l dorești și te rog să nu te superi dacă eu îmi voi vedea în continuare de berea mea și voi părea nepăsător la problemele tale legate de numărul de urmăritori și lipsa de interes a unora față de aspirațiile tale.

Și a trecut o săptămână…

A trecut o săptămână de la acea seară rece și ploiasă de octombrie, seară în care comunitatea motocicliștilor din România a mai pierdut un suflet.

Dacă subiect al evenimentului ar fi fost oricare dintre ceilalți 90% dintre membrii comunității am fi văzut probabil la știri o secvență de câteva secunde în care cuvintele de ordine ar fi fost “neadaptarea la condițiile de mers”, “viteză excesivă” (asta-mi “place” în toate relatările televizate, fiecare om de pe stradă are un radar care garantează viteza excesivă a motociliștilor), și nu în ultimul rând – “motociclist teribilist”.

Nimic despre condițiile de trafic din oraș, nimic despre groapa care ar fi putut la fel de ușor să înghită o mașină, nimic despre modul în care sunt executate și mai ales semnalizate lucrările din oraș.

Așa se semnalizează lucrările pe carosabil în București.
Așa se semnalizează lucrările pe carosabil în București.

Ce s-a întâmplat, știm. De ce s-a întâmplat, știm cel puțin la nivel teoretic, rămâne ca detaliile de ordin moral să fie prezentate, pentru că cele tehnice sunt ușor de bănuit.

Da. În momentul în care ne urcăm în șa suntem conștienți (sper) că acea zi poate fi ultima.

Ne asumăm acest risc și păstrăm în colțul sufletului, ascunsă într-un colț temerea că ceva poate să meargă rău.

Asta face parte din “bucuriile” vieții pe două roți. Și același lucru il simt și cu bicicliștii, scuteriști sau cei care merg cu trotineta… sau cel puțin așa ar trebui.

Da, printre noi sunt mulți teribiliști, mulți vitezomani, mulți indisciplinați, etc. Dar procentual sunt puțini. În primul rând datorită selecției naturale, în urma căreia la sfârșitul fiecărui an există o secțiune specială în rapoartele Poliției Rutiere în care apare o cifră seacă (din fericire – parcă – în scădere, în ultimii ani). Că fiecare unitate din acel număr înseamnă o tragedie pentru o familie nu se spune de cele mai multe ori la TV.

Nici rapoartele oficiale nu spun nimic de copii rămași fără părinte, de părinții rămași fără copil, etc. Pentru că nu e treaba lor.

Treba “mediei”, a presei ar putea fi… dar nu e, pentru că nu aduce (în teorie) cotă de piață, ratingul (așa cum frumos își alintă numărul de oameni prostiți). Pentru că rolul presei la noi nu este să relateze și eventual să încerce să ajute la educație, ci din contră, să speculeze și eventual să adâncească prostia printr-o manelizare continuă.

Revenind la evenimentul nefericit de marțea trecută, în urmă căruia o soție și-a pierdut soțul, un copil și-a pierdut tatăl, Poliția Rutieră a pierdut un foarte bun pilot, etc. am văzut o mulțime de reacții venite atât din comunitatea moto, cât și din presă.

Am văzut o politizarea excesivă a evenimentului și din păcate încercarea de a duce în derizoriu spre o mușamalizare prin uitare împrăștiată prin diferite surse, de la comunicate parțiale și părtinitoare până la postaci care dau like-uri pentru vacanțe la Veneția.

Cu toate astea, nu am văzut nici o reacție a autorităților în urma căreia să mintă măcar că se va schimba ceva în așa fel încât astfel de evenimente să nu se mai repete. Nu am văzut nici un reprezentant al Poliției sau PMB (sau de la vreo primărie de sector) care să prezinte un plan de control asupra lucrărilor, amenzi date firmelor care nu semnalizează corespunzător lucrările, sau norme (nu legi, nu ordonanțe de urgență – ca cea de-a doua zi) – prin care să se impună alte metode de semnalizare și de ce nu, de protecție. Pentru că banda aia de plastic și două table de nici un metru pătrat nu pot fi numite nici semnalizare și nici protecție.

Recunosc, obișnuiesc să am așteptări mai mari de la oameni, pentru că mă aștept ca până la urmă, acolo în acele instituții să se trezească niște oameni, care să realizeze că… sunt oameni și nu doar niște marionete în slujba unui șef de paie impus politic. Oameni care pot fi odată în aceeași situație, care pot cădea chiar și cu SUV-ul într-o groapă prost semnalizată și suficient de adâncă să-i înghită.

A… și aștept să văd un vinovat pentru ce s-a întâmplat marți, nu numai nea Vasile care a astupat în regim de urgență noaptea groapa în care a murit Bogdan Cosmin Gigina (lucru de altfel la fel de strigător la cer și ilegal ca toată degringolada ce-a urmat).

Da și nu în ultimul rând trebuie să vedem și cel puțin o demisie de onoare (dacă are așa ceva) din partea lui Gabriel Oprea. Și dacă nu pentru accident în sine (pentru că într-adevăr, nu poate fi acuzat decât moral pentru acest accident), pentru următoarele fapte:

  • abuz în serviciu (“complect”) de coloană oficială (am avut ani de zile biroul lângă cârciuma miliției și am avut ocazia să văd cam cum se întâmplă lucrurile acolo;
  • felul în care a gestionat ulterior situația;
  • pentru faptul că nici în ziua de azi procurorii nu au toate informațiile;
  • pentru faptul că a permis încercarea jalnică de mușamalizare a Poliției pe care-o conduce ca ministru – cu ajutorul comunicatelor de presă mincinoase sau… în cel mai bun caz – cu prezentări truncheate ale adevărului, aducând prejudicii imaginii Poliției în general;
  • pentru faptul că își trimite cățeii (unii de altfel membri și chiar lideri al unor sindicate care ar trebui să apere angajații ministerului pe care-l conduce) să-l scoată vinovat pe Bogdan Gigina pentru accident (tare-s curios, dacă ei sunt așa de tari, de ce nu refuză ordinul șefului și se mai prezintă pe la tembeliziuni);
  • pentru că așa cum e cunoscut ca un om obsedat de control și implicat în toate acțiunile partidului a aprobat (că nu se putea fără aprobarea sa) încurajarea postacilor de partid să altereze adevărul și să-i ia apărarea în schimbul vacanțelor la Veneția, weekend-uri la munte sau cine la restaurante din București.
unpr vacanta la venetia
Sursa: www.euractiv.ro

Sper totuși ca printr-o minune să se întâmple ceva care să-i scoată din amorțeală și pe angajații MAI. Nu de alta, dar dacă acum am avut în fața ochilor tragedia lui Bogdan Gigina, pe modelul acesta oricare dintre ei poate fi protagonistul următoarei tragedii, iar felul în care sunt tratați (și mai ales lipsa de respect) sunt deja evidente.

Și sper că efectele compasiunii pentru cele întâmplate să miște ceva în fiecare dintre noi, să schimbe modul si procentul în care acceptăm să fim călcați în picioare.

Curs teoretic moto – invitat Mihai Barbu

Așa cum ne-a obișnuit de anul trecut, Clubul Motocicliștilor Începători organizează și în 2014 o sesiune de cursuri teoretice cu specific moto.

Sunt așteptați pasionații de două roți, motocicliști începători sau nu.

Prima întâlnire din acest an va avea loc joi 13 Februarie 2014, începând de la ora 19:00 în Clubul El Grande Comandante, aflat pe Str. Viitorului la numărul 26.

Invitat de această dată este Mihai Barbu, care va vorbi despre excursia sa de 4 luni și 26000 km în 13 țări din Mongolia.

Cu această ocazie se vor putea afla informații despre legate de ce presupune un asemenea drum, cum trebuie pregătit și multe alte lucruri, de la pregătirile tehnice până la dorul de casă.

Ca o paranteză, despre Mihai Barbu se pot găsi informații pe www.mongolia.ro sau citind cartea “Vând Kilometri“.

Ca de fiecare dată, la acest curs întrebările tehnice își găsesc răspunsurile iar organizatorii au întotdeauna un sfat bun pentru participanți

Intrarea la curs, la fel ca și anul trecut fiind liberă.

mongo

Pregătiți de colindat?

Mâine e Ajunul Crăciunului, iar Moșul deja își face încălzirea pentru noaptea lungă în care trebui să alerge iar prin toată lumea zburând suficient de sus cât să nu fie văzut de copii și suficient de jos pentru a nu fi prins de radarele NORAD

Mos-Craciun-fete

Azi probabil bea o bere să-și facă curaj, verifică listele și își hrănește renii.

Să-l colindăm și să ne pregătim pentru cadouri

Ubuntucicleta, noul meu căluț credincios.

De când genunchii mei au hotărât să își bată joc de mine (și nu le găsesc ac de cojoc) bicicleta a devenit un vis frumos. Un vis pe care sper să-l transform în realitate cât mai curând.

Însă odată cu problema medicală, a venit și problema deplasărilor din punctul A în punctul B.

Nu că ar fi mari variațiuni pe temă, eu fiind așa cum am mai spus, un biropat. Dar, de la pat la birou și înapoi în pat, trebuie să mă deplasez cumva. Am avut o (singură, e adevărat) încercare să merg cu mașina…. dar mi-a trecut repede-repede (când parcurgi 7-8 km cât am eu până la muncă într-o oră și plătești – dacă găsești – 10 lei parcarea îți trece). Varianta metrou e câștigătoare doar pe timp de iarnă, însă vara chiar nu-mi dă ghes inima să “mă dau” pe sub pământ.

Așa că inițial am luat un scuter. Frumos, roșu, italienesc, modificat… superb…. dar probabil așa au considerat și cei care mi l-au furat după doar 2 luni.

Pe de altă parte, obișnuit cu libertatea de mișcare pe care ți-o oferă două roți… nu puteam sta departe… și… am trecut la motocicletă.

În semn de respect pentru Ubuntuțicla (au trecut patru ani și încă mi-e dor de ea) motocicleta mea se numește Ubuntucicleta. Sper să-și poarte încă mulți kilometri stickerul Ubuntu (și cele Rammstein de asemenea) pe drumurile (și în afara lor) patriei…

Avem împreună doar câteva mii de kilometri, nu multe dar sper să vedem împreună multe locuri faine.

© 2009-2019 Alex. Burlacu
%d bloggers like this: