Și a trecut o săptămână…

A trecut o săptămână de la acea seară rece și ploiasă de octombrie, seară în care comunitatea motocicliștilor din România a mai pierdut un suflet.

Dacă subiect al evenimentului ar fi fost oricare dintre ceilalți 90% dintre membrii comunității am fi văzut probabil la știri o secvență de câteva secunde în care cuvintele de ordine ar fi fost “neadaptarea la condițiile de mers”, “viteză excesivă” (asta-mi “place” în toate relatările televizate, fiecare om de pe stradă are un radar care garantează viteza excesivă a motociliștilor), și nu în ultimul rând – “motociclist teribilist”.

Nimic despre condițiile de trafic din oraș, nimic despre groapa care ar fi putut la fel de ușor să înghită o mașină, nimic despre modul în care sunt executate și mai ales semnalizate lucrările din oraș.

Ce s-a întâmplat, știm. De ce s-a întâmplat, știm cel puțin la nivel teoretic, rămâne ca detaliile de ordin moral să fie prezentate, pentru că cele tehnice sunt ușor de bănuit.

Da. În momentul în care ne urcăm în șa suntem conștienți (sper) că acea zi poate fi ultima.

Ne asumăm acest risc și păstrăm în colțul sufletului, ascunsă într-un colț temerea că ceva poate să meargă rău.

Asta face parte din “bucuriile” vieții pe două roți. Și același lucru il simt și cu bicicliștii, scuteriști sau cei care merg cu trotineta… sau cel puțin așa ar trebui.

Da, printre noi sunt mulți teribiliști, mulți vitezomani, mulți indisciplinați, etc. Dar procentual sunt puțini. În primul rând datorită selecției naturale, în urma căreia la sfârșitul fiecărui an există o secțiune specială în rapoartele Poliției Rutiere în care apare o cifră seacă (din fericire – parcă – în scădere, în ultimii ani). Că fiecare unitate din acel număr înseamnă o tragedie pentru o familie nu se spune de cele mai multe ori la TV.

Nici rapoartele oficiale nu spun nimic de copii rămași fără părinte, de părinții rămași fără copil, etc. Pentru că nu e treaba lor.

Treba “mediei”, a presei ar putea fi… dar nu e, pentru că nu aduce (în teorie) cotă de piață, ratingul (așa cum frumos își alintă numărul de oameni prostiți). Pentru că rolul presei la noi nu este să relateze și eventual să încerce să ajute la educație, ci din contră, să speculeze și eventual să adâncească prostia printr-o manelizare continuă.

Revenind la evenimentul nefericit de marțea trecută, în urmă căruia o soție și-a pierdut soțul, un copil și-a pierdut tatăl, Poliția Rutieră a pierdut un foarte bun pilot, etc. am văzut o mulțime de reacții venite atât din comunitatea moto, cât și din presă.

Am văzut o politizarea excesivă a evenimentului și din păcate încercarea de a duce în derizoriu spre o mușamalizare prin uitare împrăștiată prin diferite surse, de la comunicate parțiale și părtinitoare până la postaci care dau like-uri pentru vacanțe la Veneția.

Cu toate astea, nu am văzut nici o reacție a autorităților în urma căreia să mintă măcar că se va schimba ceva în așa fel încât astfel de evenimente să nu se mai repete. Nu am văzut nici un reprezentant al Poliției sau PMB (sau de la vreo primărie de sector) care să prezinte un plan de control asupra lucrărilor, amenzi date firmelor care nu semnalizează corespunzător lucrările, sau norme (nu legi, nu ordonanțe de urgență – ca cea de-a doua zi) – prin care să se impună alte metode de semnalizare și de ce nu, de protecție. Pentru că banda aia de plastic și două table de nici un metru pătrat nu pot fi numite nici semnalizare și nici protecție.

Recunosc, obișnuiesc să am așteptări mai mari de la oameni, pentru că mă aștept ca până la urmă, acolo în acele instituții să se trezească niște oameni, care să realizeze că… sunt oameni și nu doar niște marionete în slujba unui șef de paie impus politic. Oameni care pot fi odată în aceeași situație, care pot cădea chiar și cu SUV-ul într-o groapă prost semnalizată și suficient de adâncă să-i înghită.

A… și aștept să văd un vinovat pentru ce s-a întâmplat marți, nu numai nea Vasile care a astupat în regim de urgență noaptea groapa în care a murit Bogdan Cosmin Gigina (lucru de altfel la fel de strigător la cer și ilegal ca toată degringolada ce-a urmat).

Da și nu în ultimul rând trebuie să vedem și cel puțin o demisie de onoare (dacă are așa ceva) din partea lui Gabriel Oprea. Și dacă nu pentru accident în sine (pentru că într-adevăr, nu poate fi acuzat decât moral pentru acest accident), pentru următoarele fapte:

• abuz în serviciu (“complect”) de coloană oficială (am avut ani de zile biroul lângă cârciuma miliției și am avut ocazia să văd cam cum se întâmplă lucrurile acolo;
• felul în care a gestionat ulterior situația;
• pentru faptul că nici în ziua de azi procurorii nu au toate informațiile;
• pentru faptul că a permis încercarea jalnică de mușamalizare a Poliției pe care-o conduce ca ministru – cu ajutorul comunicatelor de presă mincinoase sau… în cel mai bun caz – cu prezentări truncheate ale adevărului, aducând prejudicii imaginii Poliției în general;
• pentru faptul că își trimite cățeii (unii de altfel membri și chiar lideri al unor sindicate care ar trebui să apere angajații ministerului pe care-l conduce) să-l scoată vinovat pe Bogdan Gigina pentru accident (tare-s curios, dacă ei sunt așa de tari, de ce nu refuză ordinul șefului și se mai prezintă pe la tembeliziuni);
• pentru că așa cum e cunoscut ca un om obsedat de control și implicat în toate acțiunile partidului a aprobat (că nu se putea fără aprobarea sa) încurajarea postacilor de partid să altereze adevărul și să-i ia apărarea în schimbul vacanțelor la Veneția, weekend-uri la munte sau cine la restaurante din București.

Sper totuși ca printr-o minune să se întâmple ceva care să-i scoată din amorțeală și pe angajații MAI. Nu de alta, dar dacă acum am avut în fața ochilor tragedia lui Bogdan Gigina, pe modelul acesta oricare dintre ei poate fi protagonistul următoarei tragedii, iar felul în care sunt tratați (și mai ales lipsa de respect) sunt deja evidente.

Și sper că efectele compasiunii pentru cele întâmplate să miște ceva în fiecare dintre noi, să schimbe modul si procentul în care acceptăm să fim călcați în picioare.