Comportamentul general al poporului român cred că ar putea fi un bun material de studiu pentru psihologia maselor, românii fiind probabil nația cel mai ușor de “deraiat” de la țel, din drumul lor spre țintă.
Nu vreau să iau poziția judecătorului, sunt suficienți “judecători avizați” în online, iar rădăcina acestui comportament este una adânc înfiptă în istorie și timp, așa că e departe de mine orice intenție de a critica.
Am spus-o de multe ori, suntem o generație privilegiată. Suntem cei care au fost martori (mai mult sau mai puțin implicați) ai celor mai rapide evenimente politice, sociale și tehnologice.
Iar acum am avut ocazia să fim martorii unei a doua revoluții românești, pentru că am avut parte de o revoluție săptămâna trecută… una care a durat trei zile, dar… revoluție îi rămâne numele.
La fel ca în 1989 la Timișoara, a fost nevoie de un eveniment cu puternic impact emoțional ca să scoată românii din dezmorțeală, să-i scoată din casele și confortul personal și să-i facă să realizeze cât sunt de puternici atunci când se raliază unui scop comun (ăsta e cred coșmarul oricărui stat – puterea colectivă a propriului popor).
De data asta, ironic sau nu, a fost nevoie de nenorocirea din Colectiv pentru ca românii să acționeze în colectiv.
Așadar am “supraviețuit” și celei de-a doua revoluții române, am fost și ne-am strigat păsurile, apoi viața a intrat în normal…
Ce s-a schimbat? În afară de guvern? Mi-ar plăcea să cred că mai mult decât guvernul, această revoluție a schimbat mentalitatea… colectivă.
Tot ce-mi doresc este ca aceste schimbări de mentalitate să fie de lungă durată, pentru că doar așa vom putea, în sfârșit evolua. Și odată cu evoluția noastră, putem deveni părinți mai buni și mai responsabili pentru copiii noștri.
O altă ironie-mi pare că acum sloganul folosit de Iohannis la alegerile de anul trecut (cu România lucrului bine făcut) pare să fi fost asumat de oameni, fiecare dintre noi simțind că trebuie să ne “curățăm” de mentalitățile și obiceiurile care au dus până la urmă la moartea unor suflete nevinovate.
Mulți dintre cei cu care am interacționat în ultima săptămână sunt hotărâți să schimbe ceva în ei în primul rând și abia apoi să aștepte schimbări din partea societății sau a statului. Și ăsta e indiscutabil, un lucru bun.
Cât despre stat și politicieni… din partea asta nu trebuie să ne așteptăm la schimbări.
Dacă mi-ar cere cineva să aleg o singură frază care să reprezinte unul din subiectele principale ale celor care vor să ne țină pe loc, prin care vor să ne facă să renunțăm la evoluția personală (din motive evidente) ar fi întrebarea (oarecum stupidă): “Bine, dați-i pe ăștia jos, dar pe cine vreți să puneți în locul lor?”.
Ei bine, asta e de departe întrebare de manual (manual de manipulare bineînțeles – rostul repetitivității ei fiind doar dezbinarea și deturnarea atenției de la subiectul adevărat al propoziției).
Răspunul corect după mine la această întrebare este “Tot pe ei”.
Da, România nu are politicieni. Nici nu ar avea cum să aibă, pentru că în 25 de ani (ani în care nimeni nu și-a dorit să își asume asta) nu poți crește, nu poți forma un politician.
Ultimii politicieni adevărați au fost regretații Copos și Rațiu. Singurul om în viață cu stofă de politician este (din păcate pentru noi toți) Iliescu.
Actualii politicieni (din toate partidele) trebuie (conform bancului) schimbați des, ca pamperșii, fix din aceleași motive.
Asta până când dintre ei se vor elimina japițele și vor rămâne doar cei făcuți pentru meseria asta.
Așa că da, nu avem alternative. Trebuie să rămânem cu acești politicieni dar acum, treziți fiind din somnul ăsta indus, trebuie să renunțăm să fim spectatorii de tribuna a doua, ăia care pleacă acasă dacă văd că echipa nu joacă. Acum trebuie (și am demonstrat săptămâna trecută că putem) să fim ăia din galerie (nu neapărat ăia de căutau motiv de bătaie la Universitate), trebuie să fim vigilenți și vocali.
Bine ar fi (deși cred că va rămâne la nivel de utopie pentru încă ceva timp) să se aplice rezultatul acelui referendum în care i-am trimis la plimbare și să rămânem cu un parlament redus, cu o singură cameră… visul meu personal e un parlament clonat după cel suedez, cu parlamentari care să aibă aceleași drepturi și care să muncească într-un mod total transparent, sub atenta supraveghere a societății civile.
Trebuie să învățăm să ne implicăm și să amendăm imediat orice tentativă de derapaj.
Avem pentru asta și o armă pe care părinții noștri nu au avut-o în 89′, rețelele sociale (cu rol principal de anti-socializare în viață reală), rețele care ne ajută să ne organizăm, să identificăm problemele mai ușor și să acționăm. Pentru că a trecut timpul statului și înjuratului în fața televizorului, este momentul acțiunii.
Și nu, soluția nu este (sau cel puțin pentru mine) neapărat să ne implicăm în politică, să devenim politicieni (deși probabil există tineri capabili și dornici să-și facă o carieră în acest domeniu), ci să îi filtrăm, dresăm și să-i șlefuim pe cei care se încumetă să intre în această meserie.
Pentru că până la urmă, și politicienii sunt niște “prestatori de servicii”. Dacă dăm peste un doctor slab pregătit sau șpăgar suntem în stare foarte ușor să găsim resursele pentru a-l “ucide” online.
Și de multe ori prin “share și re-share” se întâmplă ca informația să ajungă la urechile cui trebuie, iar el (vinovatul) să primească ce merită.
Pentru că dacă nu începem să fim treji și atenți vom continua să fim acei zombie biropați care se mulțumesc doar să-și mormăie în barbă, care preferă să nu meargă să voteze, sau care se declară sătui, dar care, la final pică în jocul făcut de actualele așa-zise partide, joc prin care noi oamenii de rând suntem doar o masă de manevră întru îndeplinirea scopurilor unor grupuri organizate, grupuri care servesc doar unor interese meschine și mafioate.
Dar cu noi, mâna asta de oameni care ne-am trezit, politica poate ajunge acolo unde îi e locul iar noi putem ajunge în sfârșit să fim scopul ei.
E timpul să participăm la viața cetății pentru că doar așa vom ajunge să câștigăm experiența socială necesară îndreptării lucrurilor spre normalitate.
Am pierdut deja 25 de ani. Nu trebuie să mai riscăm să lăsăm pe umerii copiilor noștri greșelile inerente ale “curbei cunoașterii”. Asta putem face pentru ei acum.
Leave a Reply