Archives

Micul concurs “Dor de Vamă… cu Nopți de Vamă” are un câștigător

Așa cum am promis, astăzi, 14.02.2016 am încheiat concursul “Dor de Vamă… cu Nopți de Vamă“.

Conform random.org comentariul câștigător este cel cu numărul 10.

Screenshot from 2016-02-14 22:52:15

Felicitări Alexandra, te voi contacta prin email pentru a stabili cum ajungi în posesia celor trei volume ale cărților Nopți de Vamă, cărți scrise de Dan Niță și care adună povești culese de pe plaja din Vama Veche.

Vă mulțumesc tuturor celor care ați participat la acest prim concurs.

Închei acum cumva în stilul zilei care stă să treacă, și-mi permit să vă îndemn să iubiți.

Iubiți-vă și iubiți Vama în continuare.

Puterea obișnuinței…

Se spune că milisecunda este timpul care trece de când se schimbă semaforul în verde și până se aude primul claxon…

Ei bine, în dimineața mi-a fost dat să văd prima dată cum lucrează “puterea obișnuinței”… Sună așa a “Times New Roman” dar e adevărat – deși era primul (și singura mașină de altfel) la semafor un utilizator de Opel a claxonat fix în mili-nano-micro-secunda în care s-a făcut semaforul verde, apoi a plecat cu scârț’ de roți, că mai avea 200 de metri până la următorul semafor și îi era probabil frică să n-ajungă ultimul… în singurătatea sa.

Câtă frustrare să aduni în tine ca să ajungi să te manifești astfel? Greu de zis…

Dor de Vamă… cu Nopți de Vamă și un mic concurs

De azi de dimineată mă uit la prognoze și-mi vine-n cap o replică deja celebră… “Winter is coming”. S-a lăsat frigul, stă să ningă și nu-mi place…

Cu toate astea ma bate deja de mult timp un dor năpraznic, un dor de… Vamă – cu tot ce presupune asta.

Pe un perete al unei case din Vamă, aproape de Principală, stă scris un mesaj scurt – “Iubește Vama”.

iubeste-vama
Ei bine… eu o iubesc. A fost dragoste la prima vedere, o dragoste care a dăinuit peste ani chiar dacă nu ne-am revăzut în fiece vară.

Am iubit satul liniștit (până să ajungem noi acolo) la fel de mult cum iubesc acum aerul de “stațiune”.

Da, mă paște melancolia amintindu-mi de acea Vamă din anii ’90, de momentul în care-am schimbat locul de campare după 2000 (când m-am mutat la mama naibii lângă grăniceri) și lista poate continua… probabil multe zile.

Am crescut și evoluat împreună cu Vama… am înaintat în vârstă, am văzut cum “bătrânii Vămii” au plecat dintre noi iar ușor, ușor noi le luăm (la chițibușeală și vârstă).

Sunt cel puțin cinci ani de când tot aud fraza (cu profund regret) “Vama s-a schimbat, nu mai e ce-a fost odată”, și nu pot să nu îî întreb pe cei care-o spun dacă au avut de curând curiozitatea de a se uita în oglindă. Și urmează de obicei o serie de înjurători la adresa celor care au promovat în timp Vama… și a celor care au încercat să o “salveze” de ea însăși.

Toți ne-am schimbat.Cum? În ce? Nu sunt eu în măsură să răspund, dar, odată trecuți anii peste noi, ne-am schimbat.

vama-1

Vama, normal, s-a schimbat și ea.

Am spus-o și o repet.

Vama este probabil cel mai bun exemplu de evoluție și adaptarea al unui loc. Este probabil “organizmul” cel mai fain de studiat dacă vrei să vezi cum se adaptează o comunitate la cerința vizitatorilor, cum se supune majoritatea, minorității 🙂

Pe la sfârșitul anilor 80 și începutul deceniului 9, o mână de oameni a “migrat” din 2 Mai spre Vama Veche în căutarea unui loc mai retras, mai departe de textiliști și fițele momentului.

Apoi lângă acești oameni am ajuns și noi, cu rock-ul în cap și dorința de a ne aduna într-un loc în care să ne putem pune în cap cât alcool putem fără ca cineva să ne vadă/reproșeze/etc. Și așa a fost. Mi-aduc aminte cum “hai la o plimbare până la epavă” era invitația maximă pe care-o puteai face unei fete :).

epava

În anii următori dintre cei care veneau acolo au reclamat “lipsurili”… prea puține locuri de unde să iei băutură, prea puține locuri în care să faci duș… și… prea puține locuri în care să mănânci.

Și încă din acel an au apărut primele baruri și cârciumi, iar sătenii au început să-și producă/partajeze dușurile din curte cu vamaioții.

În a doua perioadă a decadei 90 mulți dintre noi ne-am angajat, am dat de noțiunea de familii, etc. și ori am rărit mersul în Vamă ori ne-am gândit că poate nu mai putem sta la cort… și așa au început să se înmulțească pensiunile, hotelurile și camerele “la gazdă”.

În tot acest timp, alți adolescenți, ajunși acum la vârsta la care noi descopeream Vama… au ajuns în aceleași locuri și au început să impună muzica lor, gusturile lor, umbrelele, șezlongurile și slipii… de altfel și ei în căutarea locului unde să poată bea și… bea în liniște, singura diferență fiind că ei nu veneau cu nașu’ ca să doarmă pe plajă, ci cu mașina și cu bani în portofel.

Iar în acest moment cei din “leatu'” nostru s-au trezit că trebuie “salvată” Vama… pentru că au rămas minoritari.

Și povestea continuă, Vama se adaptează cererii publicului, fie că nouă ne place sau nu.

Noi nu avem de ales decât să o iubim și să o acceptăm, să îi respectăm evoluția și să ne bucurăm răsăritul soarelui acompaniat de Bolero.

Cel puțin eu sunt împăcat cu mine, pentru doi din cei trei copii ai mei, prima vacanță la mare a fost în Vamă (la 3 respectiv 7 luni) și o să-i mai duc acolo pentru a simți și ei locul acela și sunt convins că va veni o vreme când vor merge și ei în Vama lor… așa cum va fi arătând ea în acel moment din viitor.

Ziceam în titlu și de un concurs…

Ei bine, pun “la bătaie” toate cele trei volume ale cărților Nopți de Vamă, cărți scrise de Dan Niță, unul dintre cei care au rămas fideli Vămii, și care adună povești adunate din Vamă, povești adunate lângă foc, pe plajă sau pe străzile Vămii și în care este foarte posibil să vă regăsiți.

Nopti-De-Vama

Cărțile le voi da personal celor din București sau prin poștă celor din țară și vor veni cu autograful autorului pentru câștigător.

Pe Dan Niță îl puteți găsi în Vamă, jos pe Principală (vara), pe siteul Nopți de Vamă și pe Facebook pe pagina Nopți de Vamă.

Tot ce trebuie să faceți este să scrieți un comentariu în care să spuneți de ce mergeți în Vamă.

Câștigătorul va fi ales cu random.org peste o lună pe 14 februarie, de Sf. Valentin așa că puteți considera cărțile ca un cadou și pentru această ocazie 🙂

Am ales un… moment.

Pornind de la replica cea mai faină din cel mai recent Terminator (I’m old but not obsolete), un fel de “pușca și cureaua lată” al Holywood-ului, am ajuns să filozofez pe marginea amintirilor, fie ele plăcute sau mai puțin plăcute, și ca primă concluzie am conștientizat că-s multe, multe succesiuni de momente care, până la urmă îmi definesc existența.
Sunt momentele în care conștientizezi o decizie, sunt cele în care aplici o decizie, toată viața se poate defini printr-o succesiune de momente, clișee, frame-uri (pentru geeks).
Apoi am aflat o provocare venită din partea Cremosso la ceea ce aș numi “super sinteză” – să aleg un moment (unul singur fir-ar el de moment), pe care l-aș repeta mereu.
Din acel moment începu al meu creier să deșire amintiri, secvențe și momente… mi-am “revăzut” (dar resimțit până la lacrimi) emoția momentului în care mi-am luat în brața primul copil.
Am retrăit primul sărut, am revăzut și resimțit în câteva minute toate emoții aduse de momentele “primul/prima”… până mi-am dat seama că nici unul dintre aceste momente nu au fost decât “scântei” de existență, că aproape fiecare dintre ele a fost începutul unui rasaritdrum către ceva, sau cineva. Că fiecare astfel de moment a dar startul unui (mai) scurt sau (mai lung) șir de întâmplări. Așa că nu pot să mă opresc la nici unul dintre aceste momente, întrucât oricâtă emoție ar aduce, nu sunt complete fără ceea ce a urmat în aproape fiecare situație și fiecare urmare a însemnat la rândul ei ceva, o altă succesiune de momente care merită amintite…
Așa că m-am așezat liniștit pe canapea și mintea mea în sinea ei porni a cugeta… și am ales momentul.
Știu care e momentul pe care l-aș repeta la nesfârșit.

E acel moment în care stai cu o cafea în mână, cu mintea golită de gânduri admirând răsăritul la mare. Ăla e!
Și vă fac “părtași” la acel moment cu o înregistrare veche, din Vama Veche, în care se mai vede încă epava (câți își mai  aduc aminte de ea oare?), răsărit de soare pe fundal sonor de valuri, pescăruși și un îndepărtat Bolero (de la Stuf).

Acesta este momentul care mi-ar aduce aceeași fericire în suflet ori de câte ori l-aș repeta.
Și pentru că vorbeam de provocarea Cremosso, ei bine au făcut și un formular “Momentul tău” în care fiecare să-și înscrie momentul pe care l-ar repeta mereu.

 

Cu telefonul la purtător.

Parcă ieri a fost ziua aceea… Zi care ne-a prins pe balcon, cu telefoanele-n mână așteptând. Și am așteptat să vină… cine? cum cine? semnalul! Zeul radio care să aducă viață-n ceea ce consideram la acel moment a fi cel mai cel, cea mai tare jucărie pe care-am fi putut-o butona… telefonul mobil, și nu orice telefon mobil ci un Philips Fizz.

philips fizzȘi apoi, într-un final a venit.

Apoi, după ce “SEMNALUL” a încetat să fie o chestie pe care-o cauți între blocuri, în piețe, când am încetat să ne plimbăm cu telefonul deasupra capului cu ochii lipiți de indicatorul ăla din colțul ecranului am început să înțelegem ce avem în mână.

Telefonul… minunea tehnologică de ultimă generație. Prima impresie despre el (și cea care e încă persistentă-n memoria mea “tactilă”) – “grip”-ul incredibil și ergonomia telefonului. Mi-aduc aminte că am avut din primul moment senzația că acel telefon a fost făcut pentru mâna mea. Am avut apoi deseori ocazia să țin în mână/folosesc alte telefoane, însă acel telefon era parcă croit pentru mâna mea.

Chiar și acum în era deșteptofoanelor cu touch multi-point duc uneori dorul tastaturii numerice, care putea fi folosită fără probleme cu un singur deget (cu care ajunsesem să pot scrie sms-uri lungi fără măcar să mă uit la ecran).

Apoi, următorul lucru pe care mi-l aduc aminte era bateria. Comparată cu cele ale prietenilor mei care aveau alte telefoane, bateria Fizz-ului “ținea” cu cel puțin jumătate de zi mai mult. Și recunosc, nu vorbeam eu prea mult la telefon (în primul rând că nu prea aveam cu cine, dar mai ales că nu era deloc accesibil), dar la botonat aiurea meniurile eram maestru.

Acum, uitându-mă în urmă la specificațiile telefonului ăsta, cu greu-mi pot opri un zâmbet. Dar, pe de altă parte, nu pot să nu mă las purtat așa puțin, la un colț, de melancolie amintindu-mi cât de rar îl puneam la încărcat.

După Philips Fizz, au urmat mai multe telefoane… mai am (cred) pe acasă un Ericsson 628, un Ericsson 688 (folosit cu succes chiar și pe post de spărgător de nuci) și multe alte Ericsson, până când am “trădat” brandul pentru Nokia (și d-astea mai am p-acasă, cel puțin un 9110 și un 9210, strămoșii deșteptofoanelor de azi) și încă multe telefoane despre care mi-aduc doar vag aminte.

Dar nici unul nu a mai avut acel impact. Și asta poate pentru că la început eram toți fericiți să avem un telefon, apoi cerința următoare era să aibă semnal (interesant că și acum după aproape 20 de ani mai sunt locuri în România unde furnizorii cei cu acoperire 100% nu au semnal), și abia apoi (după ce am fost convinși că ceea ce avem e prea puțin) au început cerințele legate de aplicații, culori și comunicare (începând cu IR).

Apoi, după revoluția telefoanelor Bosch din pachetele de la Connex, mi-aduc aminte de vremea beep-urilor… când nu te prindeai repede dacă-i scurt sau lung, când credeam că dacă vorbim sub 2 secunde nu suntem taxați.

Acum butonez cu succes un Sony Xperia Z1 Compact și urmăresc computerblog pentru a afla noutăți în domeniu și de ce nu, pentru a-mi găsi următoarul telefon mobil.

De la sportul la televizor la cel cu efort și transpirație.

Nu sunt, și nu am fost vreodată o persoană obsedată de mișcare, de sport etc.

În copilărie ori nu eram lăsat la sporturile care-mi plăceau, ori nu-mi plăceau alea la care mă duceam 🙂 Era vremea când veneau diverși antrenori, de la sporturi ale căror nume abia le pronunțam (în clasa a doua au venit de la ceva… ceva care se termina cu tatlon și nu era triatlon), de la Steaua, că de, eram în “jurisdicția” clubului și ne luau așa după ochi la diverse sporturi.

Mi-aș fi dorit să continui la scrimă (spada fiind preferata mea atunci și acum, dar…) sau la polo însă… să zicem că nu s-au aliniat planetele.

De fugit, recunosc, nu mi-a plăcut niciodată să fug. Nici măcar atunci când era opțiunea cea din urmă să scap nescărmănat. Nu fugeam și pace (am făcut-o odată, dară aveam în urma mea o bună parte din galeria cealaltă 🙂 ).

Mi-a plăcut întotdeauna înotul și mersul cu bicla, dar apoi, după ce am ajuns în gimnaziu și mai târziu la liceu, sporturile mele preferate… nu au prea fost sporturi.

Am ajuns ușor ușor să fac sport doar la telecomandă, în fața televizorului, iar maximum de efort să fie când băteam mingea pre vreun maidan.

După ani, am  ajuns să-mi mișc fizicul cu mașina și pentru a-mi lua țigări din colțul blocului, și recunosc, nu-mi păsa de asta.

Dar apoi o venit o schimbare-n viața mea, schimbare care a readus cheful de mișcare și sport.

Și am început iarăși să ies cu bicla, să mă mișc pe la sală (când reușeam să ajung la una deschisă) sau chiar să alerg (și am descoperit că “a alerga” e puțin, puțin diferit de “a fugi”).

Așa am ajuns să cunosc oameni minunați în comunitatea bicicliștilor, așa am ajuns să mă gândesc la programe de antrenament, să particip la concursuri de dat cu bicla, iar viața mea s-a schimbat, zic eu în bine.

Iar acum, așa după 40 de ani, când am expirat, deja mă gândesc serios să mă pregătesc pentru alergare, să-mi încerc norocul la triatlon (culmea e că voi avea probabil cel mai mult de muncă la înot, ultima dată – la mare – când am înotat am simțit că-mi scârțâie la propriu toate articulațiile) și de ce nu, să mă pregătesc pentru un maraton (că așa zice reclama aia la Eurosport nu? Ca nu poți să mori dacă nu bifezi prezența la un maraton în cursul vieții, și nu ca spectator).

Pisicu’ e pregătit. Deja am în cap un plan “di bataii” pe care sper să-ncep să-l pun în practică cât mai curând.

Apoi, deja am văzut pe propria piele cum funcționează și cât de faină e atmosfera când am alergat acum câteva săptămâni împreună cu Bianca la ceas de seară, deci (deși n-o fost o cursă adevărată) botezul aș zice c-a fost făcut…

Până atunci am început să transpir pe tastatură urmărind ultimele pregătiri pentru Maratonul București, maraton care a crescut atât de frumos în ultimii ani.

Ajuns deja la cea de-a opta ediție, Maratonul București strânge tot mai mulți oameni faini la start, tot mai mulți cunoscuți de-ai mei, oameni cărora mi-am promis să mă alătur vreodată… când voi putea și voi fi pregătit să termin un maraton (mult de muncă, dar nu imposibil).

Anul acesta așadar, Raiffeisen Bank Bucharest Marathon (denumirea sa oficială) va avea loc între 3 și 4 octombrie, iar traseul este foarte fain, fiind (din câte am înțeles) prima dată când în București traficul va fi închis pe o distanță record de 33km). Centru evenimentului, ca în fiecar an va fi în Piața Constituției.

Participanții au de ales între cele șase curse:
– Maraton (42,195 km),
– Semimaraton (21,097 km),
– Ștafetă (4 X 10,548 km),
– Cursa populară Ciuc Radler (3,6 km) desfășurată în jurul Palatului Parlamentului,
– Cursa copiilor (0,85/1,4 km)
și ultima dar nu cea din urmă (și probabil cea mai faină)
– Jogging în scutece (0,8 km), în care participanții vor alerga împingând cărucioarele copiilor.

M-ar tenta să o înscriu pe Bianca la cursa copiilor, sunt sigur că i-ar plăcea… și eu m-aș duce anul ăsta ori la cursa populară ori la cea de împins vagoane cărucioare cu Ștefănuț… mai am câteva zile să “sondez” terenul…

Hărțile traseelor sunt următoarele:

– Maraton și Ștafetă,

harta-bucuresti-maraton-2015
– Semimaraton,

harta-bucuresti-semi-maraton-2015
– Cursa populară.

popular-race-bucuresti-maraton-2015

Celelalte curse vor avea loc în zona Pieței Constituției.

Voi ține pumnii tuturor celor care vor fi acolo și nu voi uita că acolo, ca-n fiecare an vor fi și prietenii de la Hospice Casa Speranței pentru care puteți să alergați și anul acesta.

Din nou despre asigurări… și asiguratori

Am spus-o și o repet, îmi fac și-mi voi face asigurările online, pentru că am mai multă încredere în brokerii cunoscuți decât în copilele de stau prin galeriile hypermarketurilor și care întrebate de trei ori despre aceeași mașină, oferă trei lucruri diferite.

rcaonline

Citind chiar azi articolul de pe Hotnews legat de solvabilitatea Astra, Carpatica și Forte Asigurări încep să îmi pun din ce în ce mai multe întrebări legate de credibilitatea asiguratorilor.

Dacă despre Forte nu am auzit până azi, despre Carpatica știam (ceea ce probabil știe toată lumea), anume că “nu plătește” și că mai repede obții bani de la Merkel decât de la ei. Despre Astra.. sunt multe lucruri neclare încât nu-mi pot da cu părerea (dar urmăresc cu interes ce se întâmplă acolo, având asigurări active la ei).

Revenind la alegerea de a face o asigurare RCA online de la un broker (online) cunoscut, aceasta aduce și un avantaj în zona credibilității, unele dintre site-uri refuzând să propună practic clienților asigurări de la firmele dubioase (nu vorbim aici neapărat de Astra, a cărei decădere este încă o mare necunoscută cel puțin pentru mine, mirosind puternic a implicare policopesedistă), probabil și de asta nu auzisem eu de Forte Asigurări.

Pe de altă parte, acum vorbind de jucătorii rămași pe piața asigurărilor… sunt oarecum convins că în următoarele luni vom vedea o creștere a costurilor, din păcate, la fel ca în anii trecuți, creștere pe criterii total aiurea, însă cumva vor trebui cu toții să își asigure “stratul de grăsime” care să-i țină în viață în caz de necaz (din nou, Astra va fi probabil sperietoarea).

Spun despre criteriile luate în calculul asigurărilor că sunt aiurea și dau un singur exemplu, Iulia deși are mai multă vechime ca șofer, fără evenimente de când are permisul, etc. plătește pentru o motocicletă (cu motor de capacitate mai mică decât a mea), cu aproape 20% mai mult ca mine, doar pentru că este femeie.

Dacă ar exista în țara asta și instituții care să aplice corect legislația existentă, o eventuală mărire a cotelor de asigurare ar trebui să aducă și o reducere a numărului de tineri cu experiență puțină (sau deloc) și cu mașini mari, cei care sunt statistic implicați în majoritatea incidentelor auto.

Eu unu’ încă visez la o aliniere a modului de asigurare la cel de afară, după modelul britanic de exemplu, în așa fel încât asigurarea să fie obținută pentru individ și nu pentru mașină, astfel încât fiecare șofer să-și aibă asigurarea sa personală atunci când se urcă la volan.

Dar probabil acest lucru nu se va întâmpla prea curând, în condițiile în care asta ar filtra și mulți dintre așa numiții “profesioniști” și ar deranja procentul acela de votanți ai știm noi cui.

Și dacă-mi trebuie o mașină pentru o perioadă mai lungă?

Prin luna mai a acestui an, întrebam (oarecum retoric) dacă a avea în anul 2015 mașină este cu adevărat necesar sau este doar un moft.
Nu, nu mi-am schimbat părerea de atunci, însă unele dintre replici când am apucat să discut despre asta a fost “bine, bine… închiriezi pentru o zi, două, o săptămână. Dar ce faci dacă-ți trebuie o mașină pentru o perioadă mai lungă? Ce faci dacă ai nevoie să zicem de o mașină pentru șase luni?”
Recunosc, întrebare încuietoare… însă am aflat că există și opțiuni pentru închirieri auto termen lung, asemănătoare serviciilor de leasing operațional, existând companii care au dezvoltat în timp pachete de servicii dedicate atât clienților persoane fizice, cât și firmelor mici și mijlocii.
kooldriveDe obicei astfel de pachete sunt construite în așa fel încât să includă servicii care să reducă sau chiar să degreveze clientul de cheltuielile de mentenanță, oferă asistență, mașină la schimb în caz de necaz, iar grija asigurărilor (RCA și/sau CASCO) și a vignetei rămâne în “curtea” companiei care furnizează mașina.
Iar plata, la fel ca în cazul leasingului, este una lunară, în condiții agreate de părțile implicate și ce mi se pare cel mai important, toată gama de servicii dă dovadă de flexibilitate.
Așadar avem soluții care pot ajuta omul să cheluie mai puțin (având o sumă fixă de plată pe lună, doar pe perioada în care se folosește vehiculul), iar faptul că se poate opta pentru mai multe variante de pachete, putând fi modificate oricând limitele de kilometri sau chiar modelul mașinii dau o mai mare libertate de mișcare omului de rând sau firmelor mici (mai ales firmelor noi înființate, care trec cu greu de birocrația și verificările companiilor de leasing).
Aflându-ne în săptămâna europeană a mobilității nu pot să mă abțin să nu promovez ideea de a folosi mașini închiriate în locul ocupării mai multor locuri de parcare pentru fiecare mașină în parte, mai ales când aceasta nu este folosită eficient.
Vorbind de folosire eficientă, am urmărit o perioadă gradul de încărcare a mașinilor din trafic în drumul spre școala Biancăi și am constatat că anul ăsta numărul mașinilor în care sunt mai multe persoane a scăzut față de perioada oarecum similară a anului trecut. Și alt lucru aiurea, văd tot mai des mașini cu mai mult de 5 locuri (vanuri și dubițe) în care e doar șoferul, iar acest lucru este departe de a fi ok.
Visez încă la momentul în care țara asta va considera oamenii ca fiind prioritari și va oferi așa cum se întâmplă afară avantaje companiilor care-și vor convinge oamenii să nu mai vină singuri în mașină la muncă, să încurajeze utilizarea metodelor de transport alternative iar în loc de a umple piața cu mașini de vânzare să promoveze utilizarea mașinilor închiriate, atunci când omul are nevoie de mașină.

Pot să ud și canapeaua…

“… mama nu se supără”. Așa suna pe la jumătatea anilor ’90 unul din sloganurile din reclamele pentru scutecele de la Libero Baby, dar care în timp s-a identificat cu… Pampers, slogan care se numără printre puținele care au rămas în memoria colectivă a românilor în perioada post-decembristă.

Dar, cu scutece sau fără (fie ele Pampers sau Libero), combinația dintre copii și canapele e una de succes :).

Sunt convins că toți cei care au sau au avut copii știu la ce mă refer. Canapeaua este mai devreme sau mai târziu loc de joacă, loc de pictură, loc de șters degete de ciocolată, preferata câinilor pentru somn și a mâțelor pentru ascuțit ghearele… acuma dacă norocul (sau nenorocul, după caz) face ca acea canapea să fie una din material textil, fiecare acțiune de mai sus rămâne “marcată pentru eternitate”, pentru că nu toate petele ies.

Metode de protecție împotriva atacurilor asupra canapelelor sunt multe, noi însă am ales să lăsăm accesul liber (atât copiilor cât și pisicilor), și să nu ne supărăm de câte ori se întâmplă câte ceva… Astfel că pot povesti (din petele de pe canapea) unde și-a băut Bianca prima dată cacaoa cu lapte, unde a pictat cu carioca jungla din “Cartea Junglei”, 20150922050949unde a scăpat Alexia ciocolata și apoi a frecat cu piciorul ca să se șteargă și e loc suficient pentru Ștefanuț, care probabil își va lăsa de asemenea amprenta pe canapea.

Multe dintre petele accidentale apărute pe canapea le-am curățat mai mult sau mai puțin folosind diverse soluții de prin comerț, bineînțeles, soluții pentru uz casnic care își fac cât de cât treaba, îndepărtând petele făcute din cauza “accidentelor comune”, cu cafea, sucuri, lapte etc… La urme de marker, carioci colorate etc. nu am avut prea mari așteptări.

După ce va trece perioada critică (în care aștept și de la Ștefănuț opere de artă pe canapea) vom căuta probabil ceva firmă care presteze servicii de curățare canapea, de la care mă aștept să aibă know-how și soluții profesionale care să elimine petele de pe a noastră canapea din sufragerie.

Am observat că în ultima vreme, probabil datorită faptului că există cerere în sensul acesta, mai multe firme care oferă servicii de curățenie au introdus și servicii specializate pentru mochete, covoare, canapele sau fotolii și… cu siguranță sunt mai experiementați ca mine.

Deși e la fel de probabil să păstrăm amintirile vii și să nu ștergem urmele, nu până nu vor crește suficient de mari încât să se distreze atunci când le vom aminti (dacă nu vine neamțul ăla de ascunde medicamentele pre la noi) momentele de creație și care operă de artă aparține cui 🙂

Optimism sau prostie?

Acum câțiva ani, fiind în proces de renovare a apartamentului am fost nevoit să iau la pas magazine de instalații sanitare, electrice și alte asemenea… unde am observat prima dată oameni care păreau ori super optimiști, ori (mult prea) zgârciți (probabil) sau doar incapabili să înțleagă noțiunea de volum.

Altfel nu pot să-mi explic cum pot unii să creadă că pot înghesui într-un Matiz X saci de ciment, soacră, nevastă și copii… sau că într-o amărâtă de Dacie să care faianța și gresia pentru (din nou, probabil) o întragă vilă.

Foto @LOLhome.com
Foto @LOLhome.com

Mă uitam prin parcări cum încercau permutări de scaune, neveste și saci, sfârșind aproape întotdeauna cu seturi de înjurături din adâncu’ sufletului și “expulzarea” persoanelor în plus spre transportul în comun.

Dar mai tare de atât mi s-au părut “optimiștii” de duminică de la Ikea. Nu zic, mulți merg acolo doar așa, ca ieșire la faleză spre chifteluțe… însă dacă duminica viitoare aterizează un extraterestru în parcarea de la Ikea (și se hotărăște să fumeze o țigară lângă ieșire (pen’că nu o avut voie să fumeze-n OZN de la momentul plecării de pe planeta lui) și se uită la cei care încearcă să-și încarce cumpărăturile-n propriile mașini), va fi cel puțin șocat.

Este acolo un super spectacol… oameni care descoperă doar acolo, în parcare că portbagajul este fix cu 2 cm mai scurt, mai îngust sau mai într-o parte decât se așteptau, oameni care abia atunci, acolo, în parcare cer o ruletă să măsoare salteaua sau portbagajul sau cutia cu plăci sau ce-or fi cumpărat acolo. Atâția oameni care nu se gândesc înainte de a cumpăra ceva dacă au cu ce, sau pot căra, instala etc. piesele achiziționate… oameni despre care nu pot să spun dacă-s doar foarte optimiști sau proști de-a dreptul.

N-are rost să aduc aminte că Ikea (la fel ca aproape fiecare magazin care se respectă) are serviciu propriu de livrări, sau că în București există nenumărate firme de transport mobilier. Nu, omul nostru trebuie să-și care singur mobila, că doar n-o să “dea bani la alții ca să facă ce pot și eu”. Ba, că unele magazine au ori pot recomanda și personal calificat pentru instalarea mobilierului, asta e deja altă discuție… românul nostru-i specialist la montat mobilier, în aceeași măsură-n care e as la fotbal și politică.

Ca idee despre diferența când vine vorba de mutat diverse… acum câteva luni când ne-am mutat sediul, am mutat rack-ul cu o zi înaintea mobilierului (pentru care am apelat la o firmă de transport). Asta pentru că trebuia să fie instalat totul pe poziții înainte de a aduce restul birourilor. Rezumatul operațiunii – cărat trei inși mastodontu’ dându-ne peste dește și picioare și pierzând aproape o oră pentru asta.

A doua zi, pentru restul mobilierului firmei a venit o firmă specializată. Au venit la 11 dimineața iar la 13 deja erau plecați. Noi nu a trebuit decât să ștergem de praf mesele puse deja de ei pe poziții…

Nu cred că merită mai ales pentru mutări de mobilă în București să te chinui de unul singur, când (adevărat, cu niște costuri) există firme care pot ajuta.

© 2009-2019 Alex. Burlacu
%d bloggers like this: