Prima Evadare 2012 – Cu olifantu’ la pădure

A fost iarăşi Prima Evadare. Şi nu m-am putut abţine să nu particip, cu toate că nu-s în cea mai bună formă pentru curse off-road.

Cu traumelele psihice de la experienţa de anul trecut încă active, vineri seara înainte să plec de la birou mai arunc un ochi pe site-urile cu prognoze meteo, plec să împrumut o biclă, că poate… poate. Pe când pedalam pe podul cel nou de deasupra gării Basarab, m-am hotărât să trec pe MŢR, măcar să văd care mai e atmosfera şi de ce nu, dacă mai sunt locuri libere (pe site încă din jurul prânzului se anunţase ocuparea a 195x locuri).

Ajuns acolo, văzând oameni cunoscuţi şi simţind deja vibraţia concursului în aer, m-am înscris, mi-am luat pachetul de concurs şi, după ce am ras două beri am plecat cu gândul la ziua de duminică.

Duminică dimineaţa am plecat pe o ploaie minunată de acasă şi deja mă gândeam că poate la ora aia ar fi trebuit să fiu în pat, nu pedalând prin ploaie. Spre norocul meu, pe la Piaţa Muncii ploaia s-a oprit dar, după doar câţiva km, parcă pentru a-mi confirma ziua de 13, îmi cad pe rând bidonul de apă iar apoi braţul pedalier. Braţul l-am recuperat… bidonul nu.

Norocul meu că la Băneasa am dat peste Viorel iar apoi peste unul din băieţii de la Shimano care aveau exact acel inbus pe care-l lăsasem eu acasă (pe principiul “ce rost are să car inbusuri mai mari de 6”) şi care era necesar pentru a strânge braţul la locul lui.

Mi-am căutat apoi un loc în cea de-a doua jumătate a mulţimii şi după ce s-a dat startul, la doar câteva minute (oarecum la fel ca la semaforul de la APACA, atunci când vezi de două ori semaforul verde dar nu mişti maşina decât 2 metri şi atunci când e roşu) am început să ne deplasăm şi noi şi iaca a început acţiunea de plimbare a olifantului la pădure, sau prima rostogolire-a ursului prin ţarina patriei.

Până la intrarea în pădure, ritmul de pedalare a fost probabil mai degrabă potrivit unei plimbări în IOR decât unui concurs, iar după ce am intrat în pădure, de nenumărate ori m-am trezit în ambuteiaje în toată regula, marea majoritate fiind cauzate de câte o porţiune de noroi sau vreo creangă amărâtă căzută la pământ. Îmi venea să râd, cu un an în urmă o băltoacă era tot ce-şi dorea lumea, acuma.. pauză, “FRÂNĂ!”, coborât eventual de pe biclă şi ocolit încet să nu ne stropim… doar avem echipamentele de duminică nu?

După ieşirea din Băneasa lucrurile au început să fie mai faine şi pedalarea a fost foarte faină. Vântul care bătea din când în când mi-a adus aminte de tura de mare şi ţinând un ritm oarecum constant m-am trezit la Ghica. Acolo după o pauză de portocale, geluri şi apă…. multă apă, am luat-o uşurel din loc. Pe coborârea de la palat (singura coborâre faină a traseului) o tanti a reuşit să mă trezească din starea mea zen când, pe la jumătatea pantei s-a hotărât să se oprească şi să coboare pe lângă bicicletă, dar pe mijlocul aleii… Am reuşit să o evit oarecum la limită şi m-am pus pe pedalat.

Tot ca o comparaţie cu anul trecut, la un moment dat chiar m-am plictisit şi mi-a părut rău că nu mi-am luat şi căştile pentru a da drumul la muzică… pe aceeaşi porţiune de drum unde anul trecut mărşăluiam înjurând cu bicicleta-n spinare… şi asta în timp ce pedalam pe foaia mare şi cu un pinion mai spre cel mic…

Cursa superbă, peisajele super faine, vremea super… nimic care să-mi strice cursa… când, pe unul din dâmburile de la marginea unei păduri, un concurent forţează urcarea pentru ca apoi odată ajuns în vârf să se sperie şi să coboare de pe bicicletă, eu frânez în spatele lui şi o altă concurentă nu mai apucă să mai oprească… decât în mine. Nimic tragic doar că instant m-au apucat crampele musculare la ambele picioare si preţ de aproape 15 minute n-am fost în stare nici măcar să merg pe jos. Cu greu apoi am reuşit să mă urc iar pe biclă şi să revin scrâşnind din dinţi şi înjurând la ritmul menţinut anterior, iar după vreo 4-5 km au trecut şi crampele.

Apoi până la final am reuşit să-mi menţin ritmul constant, fără să exagerez, dar se pare că mersul pe cursieră îşi spune cumva cuvântul pentru că am depăşit mulţi concurenţi care abia trăgeau pentru a avea o viteză cât de cât ok pe când eu pedalam undeva la 75% din potenţial. Probabil dacă aş fi avut mai mult tupeu să mă bag în depăşiri pe potecile înguste, reuşeam să termin mult mai repede, aşa am stat după câte un concurent care nu putea de exemplu să-şi schimbe vitezele decât cu bicicleta oprită sau după câte unul care abia-şi găsea suflul să dea la pedale.

După singura porţiune (scurtă de altfel) de push-bike, în mijlocul pădurii, exact în zona cu concentraţia cea mai mare de urzici şi poteca cea mai îngustă am reuşit să am şi singurul incident tehnic, lanţul meu sărind cu spor după foaie blocându-mi total bicicleta. Aşa cum niciodată nu voi fi în stare să fac pe cablul de la căşti nodurile pe care le face buzunarul meu de la blugi, nu voi fi asemenea în stare să înfăşor la fel un lanţ aşa cum a făcut-o pedalierul meu. Cu patent, şurubelniţe şi un bolovan pe post de ciocan, după încă vreo 15 minute pierdute, asudat, nervos şi urzicat zdravăn, am reuşit să repun lanţul la loc pe foaie când deja calculam la ce oră voi trece linia de sosire cu bicicleta-n cârcă.

Nu ştiu dacă din cauza oboselii (pe care o simt parcă mai tare acum chiar şi după două zile decât am simţit-o atunci) ultimii patru kilometri mi s-au părut a fi cei mai grei din tot concursul. Pedalam pe arătura din pădure cu un ochi pe jos iar cu celălalt căutând indicatorul care mă mai izbăvea de încă un kilometru. Poate că doar psihicul a fost de vină, însă atunci când am dat de asfalt am simţit că am terminat cursa iar picioarele mele au explodat parcă pe pedale. Simţeam că din momentul ăla pot pedala încă 200 de kilometri fără oprire când după un viraj m-am trezit parcă dintr-un somn adând… la linia de sosire.

Nu-mi ştiu încă timpul petrecut pe traseu (am pornit la un moment dat înainte de start Endomondo dar mi-am adus aminte să-l opresc abia după ce am primit diploma şi tricoul) dar oricum sunt sigur că am terminat în timpul pe care mi l-am propus şi anume mai puţin de patru ore. E adevărat, aceast timp era propus în varianta cu pădure udă.

Despre concurs nu mai am probabil prea multe de spus. Despre organizare… da. Mi se pare că de la an la an Prima Evadare este  poate singurul eveniment care creşte constant din punct de vedere calitativ. Totul merge ceas din momentul adunării la MŢR pentru pachetul de concurs şi până la final. Ce ţine de bunul simţ al participanţilor şi uneori de orgolii şi frustrări… nu mai pot ei controla aşa că n-are rost să pomenesc p-aici. Alt plus faţă de ediţiile trecute este organizarea şi viteza voluntarilor. Marcajele… impecabile ca şi anul trecut, nu cred că poate cineva să rateze vreunul. Sponsorii şi-au făcut treaba, la fiecare punct de alimentare apa a fost suficientă (cel puţin până am trecut eu), fructele asemenea iar “stăpânii prafurilor” au avut grijă ca bidoanele noastre să nu rămână fără soluţii ajutătoare în cea mai mare viteză.

Acum, după 48 de ore stau încă şi mă minunez cum au reuşit 55 de km de pedalat pe câmpuri la nivel mediu să-mi facă muşchii mai zob decât 200 km de şosea… şi asta fără să fi băgat la un nivel similar… Nu ştiu dacă voi reuşi curând să-mi schimb bicicleta (pe de-o parte) şi să pot participa la un maraton MTB pe lună, însă Prima Evadare rămâne pentru mine mai mult decât un concurs, este locul unde te întâlneşti să te întreci cu prietenii, este locul în care se leagă prietenii, se ard calorii în grup (sună interesant nu?) şi la final (îmi place mie să cred) toată lumea pleacă mulţumită acasă.

Cred că Prima Evadare a devenit un etalon al curselor de ciclism pentru mase, iar cei implicaţi ridică de la an la an ştacheta tot mai sus. Pe de altă parte, dintre participanţi cred că în fiecare an se vor găsi oameni care după ce dau de gustul pământului la Prima Evadare se apucă serios de acest sport şi ajung în timp să participe cu rezultate bune la cursele de MTB.

Le mulţumesc lui Titel Leontin şi lui Teo Ciontu pentru fotografii.

Mai jos un film făcut duminică, în care se “simte” atmosfera de “Primă Evadare”.

One comment

  • This kind of activity is truly fun, I meet my husband in this interesting activity whereas he is a contestant and I am a fun watcher… 😀
    jennifer – De la mine poti citi blog post ..SEO London

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge