Discuție la semafor

Azi dimineață, în drum spre birou, la un semafor, șoferul din mașina din stânga mea, lasă geamul jos și încearcă să-mi capteze atenția… Am ignorat inițial gestul său, obișnuit cu diferiți babuini frustrați, dar, tipul fiind insistent m-am întors spre el. Își cere scuze destul de politicos și mă întreabă cum e cu bicicleta prin București.

I-am zis eu că din punctul meu de vedere e ok, nu pra aveam chef de vorbă la ora aia, dar tipul, mă întreabă cât fac de exemplu din Tineretului până la Cișmigiu. I-am răspuns și la întrebarea asta (15-20 de minute fără să transpir, timp obținut săptămâna trecută), dar când deja mai era puțin până să se schimbe semaforul, îmi aruncă ultima întrebare… care, trebuie să recunosc e prima întrebare cu rost pe care mi-a adresat-o cineva de când biciclesc prin oraș… “Tu cât crezi în pasiunea asta a ta pentru biciclete și cât faci treaba asta doar pentru că-i la modă?”

Am apucat deja din mers să-i răspund că în această pasiune cred atât cât să vând una din mașinile familiei în favoarea bicicletei.

Am mai apucat să aud dinspre el doar un “Bravo frate…” iar  el a rămas în coloana de mașini în care avea să-și consume poate următoarele minute iar eu mi-am continuat liniștit drumul. Lăsând la o parte întâmplarea, întrebarea rămâne una din cele care-mi ridică o minge la fileu…