The HACK devine partener strategic pentru Scoala Informala de IT

Iar prima sesiune va începe în 5 februarie 2016 și va consta în training-uri pentru Java, Web și Software QA (testare software  manuală și automată).

O veste bună de sfârșit de an, an plin de evenimente faine “semnate” – The HACK.

Scoala-Informala-de-ITȘcoala Informală de IT anunță extinderea activității la București, noi module de training, o echipă de management și traineri  experimentați.

București, 8 decembrie 2015 – Pe parcursul anului 2015 Școala Informală de IT a instruit și a perfecționat în locațiile sale din Cluj-Napoca, Iași, Timișoara și Oradea peste 500 de cursanți. Cele mai solicitate module de training sunt: programare Web, Java și .NET, dar și Software QA (testare software  manuală și automată). În acest context se anunță extinderea activității în București alături de Laurențiu Gusu și Carmen Ciulacu în calitate de manageri locali împreună cu o echipă de traineri practicieni, persoane cu o vastă experiență în domeniul IT.

Bucureștiul este pentru noi un oraș strategic, de 3 ori mai mare față de Cluj-Napoca pe piața de muncă în IT. Ne propunem să înregistrăm aici cel puțin același succes pe care îl avem în Cluj-Napoca. Pentru asta ne-am pregătit ca din sesiunea de primăvară 2016 să startăm, pe lângă cursurile standard pe care le organizăm în celalalte orașe, și discipline noi precum: UXD și Game Development. Ne adaptăm în acest fel la nevoile locale ale industriei de IT, a declarat Laurențiu Gusu, Site Manager pentru București.

Admiterea la cursuri se face pe baza unui proces riguros de selecție.

După înregistrare cursanții parcurg 3 etape în procesul de selecție. Este o procedură specifică a școlii care urmărește stabilirea competențelor hard și soft ale fiecărui candidat, abilitățile  pentru cursul respectiv sau reorientarea acestuia spre o altă disciplină. Etapa 1 este reprezentată de analiza informațiilor oferite de către candidați la momentul înscrierii pe site. A doua etapă este formată din susținerea unui test online contra-timp. Acest test este eliminatoriu. Etapa a treia este un interviu față în față cu candidații care au obținut un rezultat bun la testul anterior. Interviul este susținut cu un specialist HR sau un recrutor.

Acordăm o atenție deosebită procesului de selecție a candidaților. Am dezvoltat în această perioadă o procedură internă a cărei structură a fost elaborată respectând practicile interne din firmele de IT. Absolvenții cursurilor sunt bine pregătiți, iar feedback-ul companiilor care i-au recrutat a fost foarte bun. Suntem foarte atenți la performanța absolvenților și ne adaptăm în permanență la cerințele industriei de IT și software, a afirmat Răzvan Voica, Managing Partner la Școala Informală de IT.

1.300 de persoane s-au înscris pentru cursuri pe parcursul anului școlar 2014 – 2015, însă numai 500 de persoane au trecut testele de evaluare.

45 de traineri și manageri de disciplină predau în acest moment în sălile de curs.

Rolul trainerilor și a formatorilor este să le aducă în sala de curs modalitatea practică de învățare si să dezvolte un mediu simulativ care să replice cât mai fidel mediul de lucru real dintr-o firmă de IT. Cursurile se desfășoară intensiv, se parcurg 80 de ore/modul în sală, cursanții au teme de lucru pentru acasă, examene, evaluări și note. La finalul fiecărui modul se organizează workshop-uri cu posibili angajatori și sesiuni de soft-skills care îi pregătesc pe absolvenți pentru procesul de angajare.

Fiecare disciplină este coordonată de un manager selectat pe baza performanței și a experienței practice din domeniul/tehnologia respectivă. Managerii lucrează în companii de top din industria de programare și sunt preocupați de îmbunătățirea tehnicilor de învățare și aducerea în sălile de curs a celor mai noi tehnologii. Asta se întamplă în contextul în care industria de IT evoluează rapid, iar schimbările sunt frecvente.

Mi-a plăcut foarte mult echipa de management, dinamica lor și am acceptat provocarea de a face echipă cu ei. Vom mobiliza toate resursele pentru a implementa conceptul de la Cluj-Napoca și la București. Toate companiile de IT cu care am discutat în aceasta perioadă și-au arătat susținerea și sprijinul necondiționat pentru Școala Informală de IT, a declarat Carmen Ciulacu, General Manager la The HACK.  În altă ordine de idei, avem o responsabilitate față de tineri: să le oferim o șansă de perfecționare, reconversie profesională și să-i îndrumăm corect, a apreciat Carmen Ciulacu.

Peste 200 de participanți se află în această perioadă în sălile de curs și vor fi îndrumați pentru angajare în companiile de software și IT. Alte 250 de persoane sunt în proceduri de admitere pentru sesiunea de primavară 2016.

Contact: Carmen Ciulacu  0744594442, email: carmen.ciulacu@gmail.com

Ca o notă la cele de mai sus, Școala Informală de IT este cel mai important proiect de educație informală și reconversie profesională lansat în 2013, la inițiativa unui un grup de tineri specialiști din: IT&Software, Educație, Project Management și Antreprenoriat. Acestora li s-a alăturat în scurt timp o echipă de traineri cu experiență practică și tehnică dobândită în peste 10 ani de activitate la cele mai renumite companii de IT. Cursurile se desfășoară în București, Cluj-Napoca, Iași, Oradea și Timișoara.

Schimbarea trebuie să fie în noi

Comportamentul general al poporului român cred că ar putea fi un bun material de studiu pentru psihologia maselor, românii fiind probabil nația cel mai ușor de “deraiat” de la țel, din drumul lor spre țintă.

Nu vreau să iau poziția judecătorului, sunt suficienți “judecători avizați” în online, iar rădăcina acestui comportament este una adânc înfiptă în istorie și timp, așa că e departe de mine orice intenție de a critica.

Am spus-o de multe ori, suntem o generație privilegiată. Suntem cei care au fost martori (mai mult sau mai puțin implicați) ai celor mai rapide evenimente politice, sociale și tehnologice.

Iar acum am avut ocazia să fim martorii unei a doua revoluții românești, pentru că am avut parte de o revoluție săptămâna trecută… una care a durat trei zile, dar… revoluție îi rămâne numele.

La fel ca în 1989 la Timișoara, a fost nevoie de un eveniment cu puternic impact emoțional ca să scoată românii din dezmorțeală, să-i scoată din casele și confortul personal și să-i facă să realizeze cât sunt de puternici atunci când se raliază unui scop comun (ăsta e cred coșmarul oricărui stat – puterea colectivă a propriului popor).

De data asta, ironic sau nu, a fost nevoie de nenorocirea din Colectiv pentru ca românii să acționeze în colectiv.

Așadar am “supraviețuit” și celei de-a doua revoluții române, am fost și ne-am strigat păsurile, apoi viața a intrat în normal…

Ce s-a schimbat? În afară de guvern? Mi-ar plăcea să cred că mai mult decât guvernul, această revoluție a schimbat mentalitatea… colectivă.

Tot ce-mi doresc este ca aceste schimbări de mentalitate să fie de lungă durată, pentru că doar așa vom putea, în sfârșit evolua. Și odată cu evoluția noastră, putem deveni părinți mai buni și mai responsabili pentru copiii noștri.

O altă ironie-mi pare că acum sloganul folosit de Iohannis la alegerile de anul trecut (cu România lucrului bine făcut) pare să fi fost asumat de oameni, fiecare dintre noi simțind că trebuie să ne “curățăm” de mentalitățile și obiceiurile care au dus până la urmă la moartea unor suflete nevinovate.

Foto de Paul Cozighian, în imagine Cristina A. Dan
Foto de Paul Cozighian, în imagine Cristina A. Dan

Mulți dintre cei cu care am interacționat în ultima săptămână sunt hotărâți să schimbe ceva în ei în primul rând și abia apoi să aștepte schimbări din partea societății sau a statului. Și ăsta e indiscutabil, un lucru bun.

Cât despre stat și politicieni… din partea asta nu trebuie să ne așteptăm la schimbări.

Dacă mi-ar cere cineva să aleg o singură frază care să reprezinte unul din subiectele principale ale celor care vor să ne țină pe loc, prin care vor să ne facă să renunțăm la evoluția personală (din motive evidente) ar fi întrebarea (oarecum stupidă): “Bine, dați-i pe ăștia jos, dar pe cine vreți să puneți în locul lor?”.

Ei bine, asta e de departe întrebare de manual (manual de manipulare bineînțeles – rostul repetitivității ei fiind doar dezbinarea și deturnarea atenției de la subiectul adevărat al propoziției).

Răspunul corect după mine la această întrebare este “Tot pe ei”.

Da, România nu are politicieni. Nici nu ar avea cum să aibă, pentru că în 25 de ani (ani în care nimeni nu și-a dorit să își asume asta) nu poți crește, nu poți forma un politician.

Ultimii politicieni adevărați au fost regretații Copos și Rațiu. Singurul om în viață cu stofă de politician este (din păcate pentru noi toți) Iliescu.

Actualii politicieni (din toate partidele) trebuie (conform bancului) schimbați des, ca pamperșii, fix din aceleași motive.

Asta până când dintre ei se vor elimina japițele și vor rămâne doar cei făcuți pentru meseria asta.

Așa că da, nu avem alternative. Trebuie să rămânem cu acești politicieni dar acum, treziți fiind din somnul ăsta indus, trebuie să renunțăm să fim spectatorii de tribuna a doua, ăia care pleacă acasă dacă văd că echipa nu joacă. Acum trebuie (și am demonstrat săptămâna trecută că putem) să fim ăia din galerie (nu neapărat ăia de căutau motiv de bătaie la Universitate), trebuie să fim vigilenți și vocali.

Bine ar fi (deși cred că va rămâne la nivel de utopie pentru încă ceva timp) să se aplice rezultatul acelui referendum în care i-am trimis la plimbare și să rămânem cu un parlament redus, cu o singură cameră… visul meu personal e un parlament clonat după cel suedez, cu parlamentari care să aibă aceleași drepturi și care să muncească într-un mod total transparent, sub atenta supraveghere a societății civile.

Trebuie să învățăm să ne implicăm și să amendăm imediat orice tentativă de derapaj.

Avem pentru asta și o armă pe care părinții noștri nu au avut-o în 89′, rețelele sociale (cu rol principal de anti-socializare în viață reală), rețele care ne ajută să ne organizăm, să identificăm problemele mai ușor și să acționăm. Pentru că a trecut timpul statului și înjuratului în fața televizorului, este momentul acțiunii.

Și nu, soluția nu este (sau cel puțin pentru mine) neapărat să ne implicăm în politică, să devenim politicieni (deși probabil există tineri capabili și dornici să-și facă o carieră în acest domeniu), ci să îi filtrăm, dresăm și să-i șlefuim pe cei care se încumetă să intre în această meserie.

Pentru că până la urmă, și politicienii sunt niște “prestatori de servicii”. Dacă dăm peste un doctor slab pregătit sau șpăgar suntem în stare foarte ușor să găsim resursele pentru a-l “ucide” online.

Și de multe ori prin “share și re-share” se întâmplă ca informația să ajungă la urechile cui trebuie, iar el (vinovatul) să primească ce merită.

Pentru că dacă nu începem să fim treji și atenți vom continua să fim acei zombie biropați care se mulțumesc doar să-și mormăie în barbă, care preferă să nu meargă să voteze, sau care se declară sătui, dar care, la final pică în jocul făcut de actualele așa-zise partide, joc prin care noi oamenii de rând suntem doar o masă de manevră întru îndeplinirea scopurilor unor grupuri organizate, grupuri care servesc doar unor interese meschine și mafioate.

Dar cu noi, mâna asta de oameni care ne-am trezit, politica poate ajunge acolo unde îi e locul iar noi putem ajunge în sfârșit să fim scopul ei.

E timpul să participăm la viața cetății pentru că doar așa vom ajunge să câștigăm experiența socială necesară îndreptării lucrurilor spre normalitate.

Am pierdut deja 25 de ani. Nu trebuie să mai riscăm să lăsăm pe umerii copiilor noștri greșelile inerente ale “curbei cunoașterii”. Asta putem face pentru ei acum.

Șah și mat.

Imaginați-vă că participați la o cursă de ciclism. Conform tuturor indicatorilor aveți cel mai bun timp, cel mai puternic psihic, ultima căzătură în grup a avut loc fix în spatele vostru și i-a implicat pe principalii favoriți, ați surprins deja pe toată lumea când ați prins evadarea, iar acum cu 4 km înainte de final conduceți detașat cursa și cel mai apropiat adversar este la un minut în spate. Cadența e susținută, tot corpul răspunde bine, mai este o curbă și apoi gata, finalul la câteva pedale. Este o cursă câștigată. Sună bine nu-i așa? Ei bine și când intrați în ultima curbă cu fermoarul deja încheiat frumos, cu transpirația ștearsă de pe frunte și cu zâmbetul pe față… se întâmplă. Roata spate fuge, a alunecat pe ceva… pe ce? nu știți dar pierdeți controlul și în mai puțin de o secundă simțiți cum asfaltul își ia tributul de piele. Simțiți cum vă arde piciorul, vă uitați și vedeți că pe fesă, picior și cot aveți ceva roșu care nu e echipamentul. Dar aveți un avans. Vreți să vă ridicați și să continuați cursa. Bicicleta pare a fi ok. Trebuie câștigată cursa asta. Însă corpul nu mai ascultă…. și înainte să vă pierdeți cunoștința mai apucați să vedeți cum plutonul trece linia aia de finish care e la doar câțiva metri în față…

Sună tragic? Da.

Însă tragedia este că într-o situație asemănătoare ne aflăm noi românii acum.

Cine ne-a tras preșul de sub picioare? Președintele Iohannis, într-un gest de mare “meseriaș”… Or dormi consilierii săi, dar și când se trezește câte unul ne dă șah și mat pe mutarea noastră.

Nu, NU sunt pesimist.

Dar dacă credeți că decizia asta de a implica societatea civilă și “vocea străzii” în consultările pentru noul premier a fost luată pentru binele nostru… vă înșelați. De fapt, nici nu ar trebui să existe o grabă, o presiune pentru alegerea unui nou guvern, însă vom vedea mai mult ca sigur în scurt timp o mulțime de motive “întemeiate” pentru a grăbi lucrurile (nu cred că trec 48 de ore până vom auzi primii “analiști” plângând pe la latrine că riscăm să rămânem fără fianțări, fără bani europeni (că ex-prim-sinistru Ponta s-a dovedit vreun magnet pentru fondurile europene)… sau mai știu eu ce năzbâtii de-ale lor.

Dacă ceva a funcționat conform planului pe termen scurt și mediu din 1990 încoace a fost procesul de adormire a societății civile. Ducerea în derizoriu a oricărei încercări de a trezi națiunea și damnarea celor care ar fi încercat acest lucru.

De ce credeți că în toți acești ani, românii de afară au fost cei care încercau să ne trezească din pumni și au fost atât de huliți (și încă se mai încearcă aruncarea unei imagini nasoale asupra lor chiar și acum)?

Nu pentru că au descoperit acolo vinurile scumpe și au uitat gustul mămăligii (cum se reproșa acum aproape un an).

Ci pentru că ei odată rupți de aici, aveau imaginea panoramică. Aici, cu vălul pe față, cu o presă manipulatoare și manelizato/telenovelizată, ce imagine am avut non-stop în jurul nostru?

Ce forme de exercițiu social cunoașteți? Cei care ați terminat școlile după 1990, ce forme de exercițiu social vă amințiți să vă fi fost predate și mai ales ce forme de exercițiu social ați pus în practică?

Și mai important decât asta, mai este o întrebare pe care nimeni nu și-o adresează încă… Credeți că București înseamnă România? Credeți că problemele voastre punctuale de azi se regăsesc în Fierbinți Târg (că tot e la modă numele ăsta)?

Ei bine ați fi surprinși să aflați că multe din lucrurile care aici par a fi… clare și transparente, în afara orașelor mari capătă o altă nuanță… nuanță mai mult sau mai puțin diferită de cea din marile orașe, în funcție de multe, multe alte lucruri… lucruri la care probabil nu vă gândiți.

Urcați în mașina proprie, ieșiți din oraș și în primul sat aflat la 35km distanță opriți și întrebați prima femeie în vârstă (și cu drept de vot) dacă știe cine sunt Varujan Pambuccian, Tudor Chirilă, Gheorghe Piperea sau Nicolae Victor Zamfir.

Dacă vă surprind răspunsurile spuneți-mi și mie vă rog frumos.

Dar să revenim la subiectul discuției – societatea civilă și mesajul președintelui.

Această voce a societății civile trebuie dusă la Cotroceni într-o formă organizată. Ori singurele instrumente care pot face asta sunt ONG-urile. Încrederea românilor în ONG-uri (și de multe ori pe bună dreptate) “tinde asimptotic către zero” ca să citez un fost ministru de interne.

Datorită mediului de hazna în care ne-am complăcut în ultimii 25 de ani, să găsești o formă de reprezentare, o asociere de ONG-uri care să răspundă așteptărilor majorității e la fel de probabil cu a găsi porumb pe lună.

Iar consilierii lui Iohannis știu bine asta, pentru că altfel nu lansau ideea.

De asta spun că ne-am luat șah și mat. Pentru că ceea ce pare a fi o disponibilitate la a asculta vocea străzii este de fapt o palmă peste gura societății, peste gura străzii.

Opțiunile sunt două și simple… ori se vor duce acolo niște oameni care au cu totul altă agendă (nu de a reprezenta de fapt vocea străzii), ori vor ajunge unii din stradă, însă suficient de incoerenți pentru a fi luați în seamă și care la final nu vor ști ce i-a lovit.

Chiar ieri comentam cu doi cunoscuți pe marginea articolului “Cu ce mandat iesim in seara asta” scris de Mîndruță comentarii care au ajuns și la subiectul societate civilă și reprezentanți ai ei…. și nu pot să nu-mi amintesc o frază enunțată de Laurențiu: “Coerenţa depinde şi de experienţă, iar în România nu există suficientă experienţă în ceea ce priveşte implicarea societăţii în viaţa cetăţii, de aici cercul vicios.

Asta este ceea ce ne lipsește… experiența. În față așa numiților politicieni actuali noi avem un handicap de 25 de ani de experiență lipsă. Care momentan e înlocuită de dorință de schimbare și puterea/presiunea străzii, a celor mulți.

Foto: @HotNews Facebook
Foto: @HotNews Facebook page

Dacă se reușește menținerea acestei presiuni a celor mulți la o cotă ridicată și se resping încercările de dezbinare și/sau minimalizare a presiunii (chiar și prin asfel de îndemnuri prietenești de a participa la discuțiile pentru alegerea guvernului), avem mari șanse să pierdem și lupta asta. Și vom avea din păcate nevoie de alt șoc pentru a ne trezi sau chiar de o altă generație, și nu cred că vrem să lăsăm lupta asta pe umerii copiilor noștri atâta timp cât avem o șansă de a schimba noi ceva, în primul rând la noi, în noi…

via Facebook.
via Facebook.

Așadar, păstrați presiunea, fiți în continuare vocali, pentru că (așa cum bine scrie pe pancardele din Piața Universității) #tăcereaucide iar #coruptiaucide și mai dihai.

Am ales un… moment.

Pornind de la replica cea mai faină din cel mai recent Terminator (I’m old but not obsolete), un fel de “pușca și cureaua lată” al Holywood-ului, am ajuns să filozofez pe marginea amintirilor, fie ele plăcute sau mai puțin plăcute, și ca primă concluzie am conștientizat că-s multe, multe succesiuni de momente care, până la urmă îmi definesc existența.
Sunt momentele în care conștientizezi o decizie, sunt cele în care aplici o decizie, toată viața se poate defini printr-o succesiune de momente, clișee, frame-uri (pentru geeks).
Apoi am aflat o provocare venită din partea Cremosso la ceea ce aș numi “super sinteză” – să aleg un moment (unul singur fir-ar el de moment), pe care l-aș repeta mereu.
Din acel moment începu al meu creier să deșire amintiri, secvențe și momente… mi-am “revăzut” (dar resimțit până la lacrimi) emoția momentului în care mi-am luat în brața primul copil.
Am retrăit primul sărut, am revăzut și resimțit în câteva minute toate emoții aduse de momentele “primul/prima”… până mi-am dat seama că nici unul dintre aceste momente nu au fost decât “scântei” de existență, că aproape fiecare dintre ele a fost începutul unui rasaritdrum către ceva, sau cineva. Că fiecare astfel de moment a dar startul unui (mai) scurt sau (mai lung) șir de întâmplări. Așa că nu pot să mă opresc la nici unul dintre aceste momente, întrucât oricâtă emoție ar aduce, nu sunt complete fără ceea ce a urmat în aproape fiecare situație și fiecare urmare a însemnat la rândul ei ceva, o altă succesiune de momente care merită amintite…
Așa că m-am așezat liniștit pe canapea și mintea mea în sinea ei porni a cugeta… și am ales momentul.
Știu care e momentul pe care l-aș repeta la nesfârșit.

E acel moment în care stai cu o cafea în mână, cu mintea golită de gânduri admirând răsăritul la mare. Ăla e!
Și vă fac “părtași” la acel moment cu o înregistrare veche, din Vama Veche, în care se mai vede încă epava (câți își mai  aduc aminte de ea oare?), răsărit de soare pe fundal sonor de valuri, pescăruși și un îndepărtat Bolero (de la Stuf).

Acesta este momentul care mi-ar aduce aceeași fericire în suflet ori de câte ori l-aș repeta.
Și pentru că vorbeam de provocarea Cremosso, ei bine au făcut și un formular “Momentul tău” în care fiecare să-și înscrie momentul pe care l-ar repeta mereu.

 

DevFest Romania – ultimele două zile de Early Bird

Scriam zilele trecute despre DevFest, cea mai mare conferinta Google Tech din Romania organizata de comunitatea developerilor Google, va avea loc la Cluj-Napoca, in 12-13 noiembrie.

300x250pxRevenim catre voi cu noi informatii si provocari pentru DevFest Romania. Mai sunt 15 zile si speram sa va intalnim pe toti la Cluj-Napoca. Iata cum au evoluat lucrurile in ultima saptamana: 15 speakers, sesiuni in plen, sesiuni in paralel (Android, Cloud si web) cu workshopuri, code labs si case study vor face agenda celor 2 zile intense.

Anuntam cu aceasta ocazie doua dintre cele mai interactive sesiuni:

Office Hours – Google Developer Experts si reprezentantii GDG-urilor prezenti la DevFest vor fi disponibili pe parcursul evenimentului pentru discutii 1:1 si consultanta la Office Hours – un spatiu special amenajat in zona de demo pentru networking si interactivitate. Nu ratati sa le puneti cele mai incomode intrebari, provocari tehnologice, buguri sau probleme cu care v-ati intalnit.

Barcamp – este o sesiune in care developerii, startup-urile, cei care lucreaza la un produs au ocazia sa-si prezinte produsul/proiectul in fata unor experti internationali. Pe langa oportunitatile de promovare veti primi feedback pe loc, consiliere tehnica, etc.

Inregistreaza-te aici.

Va mai prezentam 5 speakers, nume de referinta care vor evolua la DevFest:

  • Filip Hracek – lucreaza la Google din 2008, astazi el este Developers Relations, obiectivul lui este sa sprijine developerii din Europa Centrala. Filip va avea un keynote si va vorbi despre noile tehnologii Google si suportul pentru developeri.
  • Fernando Cejas – este inginer software si lucreaza la SoundCloud. Este pasionat de software, metodologii Agile si tehnologii in general, dar acorda o atentie deosebita dezvoltarii in Android. El a organizat GDG Barcelona si a lucrat la Tuenti.
  • Catalin Morosan – unul din cei mai tari programatori Android, lucreaza la aplicatii complexe si ii place sa foloseasca tehnologia in scopuri umanitare. A lucrat aplicatii complexe pentru UNICEF si companii private. Catalin acorda importanta comunitatii si s-a implicat in relansarea GDG Bucuresti, unde este co-organizator.
  • Bogdan Nourescu – este singurul trainer autorizat din Romania pentru Google Cloud Platform. Are experienta de lucru cu platforme precum App Engine, Compute Engine, Cloud Storage, JQuery, Polymer. Este trainer si are sute de ore de lucru cu tinerii specialisti IT pe care ii invata cum sa lucreze in Cloud pentru a atinge maxim potential in proiectele lor.
  • Carmen Popoviciu – este “the leading lady” a comunitatii AngularJS din Olanda. Este speaker la cele mai importante evenimente tehnice din Olanda precum: ngEurope, GOTO Amsterdam, angular Connect, DevfestNL. Carmen este un lider Angular si isi dedica timpul si pasiunea  comunitatii. Suntem bucurosi ca reusim sa o aducem acasa, la Cluj-Napoca, sa ne vorbeasca de Angular, tehnologie si comunitate.

In concluzie, nu ratati inregistrarea la DevFest Romania, tichetele cu pret redus, doar 40 euro + TVA sunt valabile pana pe 29 octombrie; dupa aceasta data aveti tichet standard la 70 euro + TVA.

Cu drag,

Echipa DevFest Romania

Și a trecut o săptămână…

A trecut o săptămână de la acea seară rece și ploiasă de octombrie, seară în care comunitatea motocicliștilor din România a mai pierdut un suflet.

Dacă subiect al evenimentului ar fi fost oricare dintre ceilalți 90% dintre membrii comunității am fi văzut probabil la știri o secvență de câteva secunde în care cuvintele de ordine ar fi fost “neadaptarea la condițiile de mers”, “viteză excesivă” (asta-mi “place” în toate relatările televizate, fiecare om de pe stradă are un radar care garantează viteza excesivă a motociliștilor), și nu în ultimul rând – “motociclist teribilist”.

Nimic despre condițiile de trafic din oraș, nimic despre groapa care ar fi putut la fel de ușor să înghită o mașină, nimic despre modul în care sunt executate și mai ales semnalizate lucrările din oraș.

Așa se semnalizează lucrările pe carosabil în București.
Așa se semnalizează lucrările pe carosabil în București.

Ce s-a întâmplat, știm. De ce s-a întâmplat, știm cel puțin la nivel teoretic, rămâne ca detaliile de ordin moral să fie prezentate, pentru că cele tehnice sunt ușor de bănuit.

Da. În momentul în care ne urcăm în șa suntem conștienți (sper) că acea zi poate fi ultima.

Ne asumăm acest risc și păstrăm în colțul sufletului, ascunsă într-un colț temerea că ceva poate să meargă rău.

Asta face parte din “bucuriile” vieții pe două roți. Și același lucru il simt și cu bicicliștii, scuteriști sau cei care merg cu trotineta… sau cel puțin așa ar trebui.

Da, printre noi sunt mulți teribiliști, mulți vitezomani, mulți indisciplinați, etc. Dar procentual sunt puțini. În primul rând datorită selecției naturale, în urma căreia la sfârșitul fiecărui an există o secțiune specială în rapoartele Poliției Rutiere în care apare o cifră seacă (din fericire – parcă – în scădere, în ultimii ani). Că fiecare unitate din acel număr înseamnă o tragedie pentru o familie nu se spune de cele mai multe ori la TV.

Nici rapoartele oficiale nu spun nimic de copii rămași fără părinte, de părinții rămași fără copil, etc. Pentru că nu e treaba lor.

Treba “mediei”, a presei ar putea fi… dar nu e, pentru că nu aduce (în teorie) cotă de piață, ratingul (așa cum frumos își alintă numărul de oameni prostiți). Pentru că rolul presei la noi nu este să relateze și eventual să încerce să ajute la educație, ci din contră, să speculeze și eventual să adâncească prostia printr-o manelizare continuă.

Revenind la evenimentul nefericit de marțea trecută, în urmă căruia o soție și-a pierdut soțul, un copil și-a pierdut tatăl, Poliția Rutieră a pierdut un foarte bun pilot, etc. am văzut o mulțime de reacții venite atât din comunitatea moto, cât și din presă.

Am văzut o politizarea excesivă a evenimentului și din păcate încercarea de a duce în derizoriu spre o mușamalizare prin uitare împrăștiată prin diferite surse, de la comunicate parțiale și părtinitoare până la postaci care dau like-uri pentru vacanțe la Veneția.

Cu toate astea, nu am văzut nici o reacție a autorităților în urma căreia să mintă măcar că se va schimba ceva în așa fel încât astfel de evenimente să nu se mai repete. Nu am văzut nici un reprezentant al Poliției sau PMB (sau de la vreo primărie de sector) care să prezinte un plan de control asupra lucrărilor, amenzi date firmelor care nu semnalizează corespunzător lucrările, sau norme (nu legi, nu ordonanțe de urgență – ca cea de-a doua zi) – prin care să se impună alte metode de semnalizare și de ce nu, de protecție. Pentru că banda aia de plastic și două table de nici un metru pătrat nu pot fi numite nici semnalizare și nici protecție.

Recunosc, obișnuiesc să am așteptări mai mari de la oameni, pentru că mă aștept ca până la urmă, acolo în acele instituții să se trezească niște oameni, care să realizeze că… sunt oameni și nu doar niște marionete în slujba unui șef de paie impus politic. Oameni care pot fi odată în aceeași situație, care pot cădea chiar și cu SUV-ul într-o groapă prost semnalizată și suficient de adâncă să-i înghită.

A… și aștept să văd un vinovat pentru ce s-a întâmplat marți, nu numai nea Vasile care a astupat în regim de urgență noaptea groapa în care a murit Bogdan Cosmin Gigina (lucru de altfel la fel de strigător la cer și ilegal ca toată degringolada ce-a urmat).

Da și nu în ultimul rând trebuie să vedem și cel puțin o demisie de onoare (dacă are așa ceva) din partea lui Gabriel Oprea. Și dacă nu pentru accident în sine (pentru că într-adevăr, nu poate fi acuzat decât moral pentru acest accident), pentru următoarele fapte:

  • abuz în serviciu (“complect”) de coloană oficială (am avut ani de zile biroul lângă cârciuma miliției și am avut ocazia să văd cam cum se întâmplă lucrurile acolo;
  • felul în care a gestionat ulterior situația;
  • pentru faptul că nici în ziua de azi procurorii nu au toate informațiile;
  • pentru faptul că a permis încercarea jalnică de mușamalizare a Poliției pe care-o conduce ca ministru – cu ajutorul comunicatelor de presă mincinoase sau… în cel mai bun caz – cu prezentări truncheate ale adevărului, aducând prejudicii imaginii Poliției în general;
  • pentru faptul că își trimite cățeii (unii de altfel membri și chiar lideri al unor sindicate care ar trebui să apere angajații ministerului pe care-l conduce) să-l scoată vinovat pe Bogdan Gigina pentru accident (tare-s curios, dacă ei sunt așa de tari, de ce nu refuză ordinul șefului și se mai prezintă pe la tembeliziuni);
  • pentru că așa cum e cunoscut ca un om obsedat de control și implicat în toate acțiunile partidului a aprobat (că nu se putea fără aprobarea sa) încurajarea postacilor de partid să altereze adevărul și să-i ia apărarea în schimbul vacanțelor la Veneția, weekend-uri la munte sau cine la restaurante din București.
unpr vacanta la venetia
Sursa: www.euractiv.ro

Sper totuși ca printr-o minune să se întâmple ceva care să-i scoată din amorțeală și pe angajații MAI. Nu de alta, dar dacă acum am avut în fața ochilor tragedia lui Bogdan Gigina, pe modelul acesta oricare dintre ei poate fi protagonistul următoarei tragedii, iar felul în care sunt tratați (și mai ales lipsa de respect) sunt deja evidente.

Și sper că efectele compasiunii pentru cele întâmplate să miște ceva în fiecare dintre noi, să schimbe modul si procentul în care acceptăm să fim călcați în picioare.

Pasionat(ă) de tehnologiile Google? Atunci nu lipsi de la DevFest!

Cu multă bucurie împărtășesc aici informațiile legate de DevFest, cea mai mare conferință Google Tech din România organizată de comunitatea developerilor Google.

devfestAceasta va avea loc la Cluj-Napoca, între 12 și13 noiembrie, iar invitația echipei DevFest sună astfel:

Mai sunt 3 săptămâni până la DevFest și suntem extrem de încîntați să vă prezentam programul conferinței. GDG-urile din cele 3 orașe (București, Cluj-Napoca și Pitești) și liderii acestor comunități au lucrat împreună pentru a organiza un eveniment dedicat developerilor care doresc să se puna la curent cu cele mai recente tehnologii Google și nu numai.

DevFest aduce în prim-plan sesiuni de mare actualitate precum: Android Auto, Android TV, Android Wearables, Polymer, Google Cloud Platform, dar și sesiuni de AngularJS, Java, Node.js, etc structurate în mai multe formate:

  • Prezentări Keynote;
  • Prezentări tehnice focusate pe developerii cu nivel avansat sau intermediar pe Android Auto, Android TV, AngularJS, Polymer, etc;
  • Workshopuri dedicate ce combina Angular – Node.js și microservicii;
  • Prezentări dedicate de UX;
  • Code Labs – sesiuni de 2 ore unde se scrie cod împreuna cu trainerul;
  • Masterclass specializat pe UXD în care un expert UX/UI analizează 5-6 aplicații locale și lucrează cu audiența pe acestea;
  • Barcamp – sesiune interactivă în care poți să prezinți ad-hoc propriile aplicații și să ceri sprijinul comunității sau sfatul expertilor.

Înregistrarea la conferință este deschisă, tichetele Early Bird costă doar 40 euro + TVA, iar acestea oferă acces la toate activitățile conform agendei evenimentului.

Va așteptăm cu drag!

Echipa DevFest

Unu, Doi, Unu, Doi, Gașca Zurli suntem noi!

Comentam acum vreo două zile pe FB (după lansarea noului Zurli-CD), că distribuitorii de presă de la noi nu au înțeles dimensiunea fenomenului Zurli în România, și de aici semi-eșecul distribuitorilor și stresul suplimentar al părinților, celor de la GSP și nu în ultimul rând, al tuturor celor care s-au implicat și au investit timp, idei și bani ca acest disc să apară. Norocul a făcut ca cei de la GSP să înțeleagă repede ce se întâmplă și să găsească rapid soluția, astfel că probabil zilele acestea toți cei care doresc CD-ul îl pot obține.

Dar, revenind la “fenomenul Zurli”… ei bine, aș fi crezut că după participarea la câteva spectacole, vizionarea și cititul reacțiilor din turneul lor din această toamnă, zurlicii din propria-mi casă (unde aproape toate activitățile se intersectează la un moment dat cu vreo Fetiță Zurli sau vreo Zână Bună), am cât de cât o imagine despre dimensiunea sa.

Mno trebuie să recunosc, m-am înșelat.

De când s-a anunțat spectacolul din București al Găștii Zurli în casă s-au numărat zilele.

Apoi spre sfârșitul săptămânii, emoția copiilor devenise contagioasă, chiar și noi ăștia de-ar trebui să fim adulții responsabili, cu capul pe umeri, puneți voi ce doriți în continuare că eu nu știu decât etc. am intrat puțin în vrie. Și, am aflat că nu eram singurii, ci și prieteni d-ai noștri erau în aceeași “oală” (că de, cine se aseamănă se adună…).

Și a venit și ziua… Ziua Z.

“Z” de la Zurli.

Și acolo, la Palatul Copiilor s-a dovedit că oricâte piedici ar fi apărut pe traseu, câți oameni sau situații ar fi încercat să ne strice starea de zen sau să altereze emoția curată trimisă de pe scenă de cea mai inimoasă Gașcă și inimile curate ale copiilor din sală – ei bine, bucuria și emoția nu pot fi stăvilite. Nu există rău care să nu dispară la râsetele copiilor.

Cred că am folosit în exces cuvântul emoție. Însă nu cred să existe un alt cuvânt care să exprime mai claar ceea ce s-a întâmplat acolo.

A fost de departe cel mai tare show văzut până acuma, depășind spectacolele Disney și cam tot ce mi-a fost dat să văd până acum, fiind, după mine, cel mai tare concept de spectacol educațional-interactiv “made in Romania”, produs și pus în scenă de o echipă de oameni de oameni tineri și inimoși, organizați “ceas” de Mirela Retegan.

Iar de la primele note cântate pe scenă, legătura și atenția este captată nu de efecte speciale ci de mesajele transmise cu fiecare moment, melodie, mesaje simple, ușor de înțeles atât de copii cât și (sper) de adulți, mesaje prin care au abordat principalele “provocări” ale unei zile normale, de la trezitul de dimineață până la (atât de doritul) pupic de noapte bună.

Poate că bat câmpii dar… cred că Gașca Zurli ar trebui să fie “materie obligatorie” în orice instituție pedagogică și orice persoană care-și dorește să lucreze cu copii ar trebui să studieze abordarea și mesajul transmis prin muzică și joacă de Gașca Zurli.

Așa ar avea toată lumea de câștigat, atât noi, părinții, dar mai ales copii noștri.

Copii ăștia ai noștri, care, fără a nici o urmă de mistificare, sunt (așa cum prea-bine îi numește Mirela Retegan) copii lumină.

Iar copii ăștia lumină sunt mai greu de păcălit decât generațiile anterioare.

Copii ăștia lumină refuză să mai fie folosiți ca paravan pentru justificarea acțiunilor părinților (câți dintre voi nu ați auzit enunțul “mie nu-mi place la mare dar mă duc pentru copilul meu”?), refuză să mai fie păcăliți cu acadele, refuză mult… și multe. Și acest refuz, deși poate fi deranjant pentru unii părinți este de fapt un semn de reîntoarcere la normalitate.

Copii aceștia ai noștri tind spre o normalitate în care părinții le sunt alături și fizic, nu neapărat prin jucării sau aplicații mobile.

Și unul din semnele acestei normalități este… pupicul de noapte bună.

Well… despre asta ne vorbește Gașca Zurli. Doar că noi, părinții uneori suntem așa ancorați în orgoliile proprii încât credem că mesajul muzical e adresat exclusiv copiilor. Ei bine, nu.

Nu este vorba doar de a sta lângă copil atunci când el se îmbracă singur, ci și de a-l ajuta să-și aleagă hainele.

Nu este vorba doar de a-l trimite să se spele pe dinți cât și despre cum trebuie să-i fii alături și să-l îndrumi pentru a face un periaj corect.

Nu este vorba doar despre o masă sănătoasă, cât despre faptul că a sta la masă alături de propriul copil poate fi cea mai faină socializare, momentul în care singurul lucru care stă între copil și părinte/părinți este solnița și nu telefonul 🙂

Toate aceste mesaje vin de acolo de pe scenă, și sunt trimise de o mână de oameni inimoși, oameni care pun umărul la educația copiilor noștri, cu ajutorul umorului, cu ajutorul cântecelor și al jocurilor.

Și așa, din zâmbet în zâmbet și din emoție în emoție ajung părinți și copii la finalul unei ore mult prea scurte.

 Palatul-Copiilor-378

Rămâne ca odată ajunși acasă să continuăm să întreținem magia momentului și să păstrăm aprinsă lumina din copii noștri, și de asemenea să nu uităm că până la urmă, Gașca Zurli suntem și noi, fiecare-n căsuța lui mică (sau mai puțin mică).

Video: Zurli Oficial

Foto: Adi Popa

Cum o fost primu’ antrenament cu “Antrenorul părinților”

Am plecat vinerea trecută cu atât de multe idei și sentimente-n cap/gât și alte organe că am avut nevoie de câteva zile bune pentru a putea procesa “la rece” ce și cum o fost la primul antrenament al părinților condus de Mirela Retegan.

Pentru cei care “au deschis televizoarele mai târziu” 🙂 – Mirela Retegan este…. este… în primul rând Mirela Retegan este un OM. Nu-s întâmplătoare majusculele la fel cum nu-i întâmplătare lipsa lui “h” 🙂

Este un om care încearcă prin povestirea propriilor experiențe să ne arate că deși ca oameni suntem supuși greșelii, putem face lucrurile așa cum trebuie ele făcute atunci când vine vorba de copii noștri.

Și face asta și atunci când e “Tanti Prezentatoarea” pe scenă cu super Gașca Zurli, și când vorbește la radio și mai ales atunci când scrie… pentru că scrie foarte bine.

Și ca să nu pară că mă specializez în cultul personalității sau că-s mai fanboy decât sunt de fapt, închei aici prezentarea Mirelei Retegan și invit persoanele interesate să o descopere singure pe site-ul ei – mirelaretegan.ro

Revenind la “sesiunea de antrenament”.

Din start fie spus, nu suntem (și aici o includ și pe Iulia), fani workshopuri.

Le găsesc/găsim de multe ori ca fiind metode inteligente de a pierde timpul pe banii tăi, în condițiile în care să aduni X persoane pentru a le convinge asupra adevărului absolut pe care-l deții pare a fi rețeta generală a organizatorilor.

De asemenea, nu suntem fani parenting… și de aici o să vorbesc doar din punctul meu de vedere, îi las Iuliei plăcerea de a dezvolta când dorește 🙂

Da, nu suport ideea asta cu parentingu’…

Asta pentru că am deja trei copii și m-am convins (dacă mai era nevoie) că NU VIN CU MANUAL DE UTILIZARE (fie el în limba română, engleză sau cantoneza vestică).

Persoanei care încă mai crede că poate merge la un curs/workshop/etc. de parenting pentru a găsi modul de funcționare al propriului său copil îi recomand să stea cu ochii pe cer să vadă barza cum aduce copiii.

Fiecare copil e unic în felul său, fiecare om e (slavă cerului), unic și nu există formulă general valabilă de a crește sau ajuta în dezvoltare un copil. (adică punct).

Când am citit însă prima dată despre inițiativa Mirelei am simțit că e ceva diferit aici, astfel că am dat curs cu mare drag invitației de a participa la ediția pilot a workshop-ului (trebuie să găsesc un alt cuvânt mai prietenos pentru asta) “Antrenorul Părinților”.

Așa că ne-am pus frumos în mișcare și la ora stabilită eram la Hotelul Caro, pregătiți pentru orice… orice experiență faină, pregătiți de joacă…

Prima surpriză (pentru mine) a fost să constat că în toată sala eram doar doi bărbați, eu și un bunic foarte fain de altfel, venit și el să-și ia notițe la “cursul de joacă”. A doua surpriză a fost invitata specială a Mirelei, doamna Cristina Elena Negut (ascultătorii de Itsy Bitsy o cunosc cu siguranță), și împreună ne-au purtat încet, încet spre un alt tărâm. Unul în care am lăsat la o parte stresul, am lăsat la o parte ideile mai mult sau mai puțin fixe și cu ajutorul limbajului universal al jocului am redevenit copii pentru a putea să ne redescoperim pe noi (unde noi = noi copii) și astfel să ne redescoperim proprii noștri copii.

Au petrecut așadar trei ore, ore care s-au dovedit a fi prea scurte, vorbind despre jocuri, jucându-ne (scoțând la suprafață acea pasiune pentru joc pe care mulți o îngropasem adând în noi, personal primind confirmări că nu, nu suntem (chiar atât de tare) duși cu pluta, că suntem pe drumul cel bun.


De asemenea am reușit să descoperim lucruri noi, am primit idei despre cum să continuăm din puncte/momente/situații pe care le consideram ca fiind “de închidere” (ca la fazan).

Prin joc am vorbit despre joc, prin joc am lăsat toți cei prezenți (sper), garda jos, frica de penibil și am aflat împreună ceea ce poate ar trebui să fie motto-ul părinților din România (exagerez puțin dar probabil mulți dintre cei de vârsta mea știu despre ce e vorba în propoziție) – “Joaca la vremea ei, face cât zece bătăi”.

Pentru că da, acum știu cu siguranță că în orice situație, oricât de complicată ar părea, joaca este soluția ideală pentru o rezolvare plăcută.

Depinde doar de noi ăștia “părinți deștepți” să avem puterea să ne stăpânim nervii, să renunțăm la superioritatea dată de vârstă și poziția din care vorbim și să dăm în mod voit în mintea copiilor.

Mirela a organizat și condus “pledoaria pentru joc” oferindu-ne pe rând idei de jocuri de jucat în trafic, jocuri de jucat la cumpărături și bineînțeles, jocuri de jucat în casă.

Toate, jocuri care pot alunga plictiseala și care pot să ne țină aproape de sufletul copiilor noștri.

Probabil că fiecare participant a încercat acasă cel puțin unul din jocurile învățate de la Mirela… ar fi câte ceva de zis și despre asta… dar să zicem doar că acuma cuvântul care dezamorsează aproape orice tensiune în casă este “Clopoțel” 🙂

În loc de concluzie:

Mi-a plăcut? DA!

Voi mai participa? Cu siguranță 🙂

Știu sigur că orice așteptări ar avea un potențial participant la workshopul Antrenorul Părinților îi vor fi îndeplinite și chiar vor fi depășite la final. Desigur, cu condiția să lase la ușa ideile preconcepute și să… intre în joc.

Pentru mine a fost o experiență extraordinară, în urma căreia am reușit să-mi modific “perspectiva”.

Am acum, la final un arsenal de idei de jocuri și depinde doar de mine dacă atunci când situația o va cere să mă folosesc de autoritatea mea de tată (egoist și individualist, dar, da… varianta cea mai comodă petnru mine) sau de joacă (cu implicarea copiilor) pentru a găsi rezolvarea, pentru că, așa cum spune Mirela Retegan, joaca e limbajul iubirii dintre părinți și copii.

Imaginile îi aparțin Mirelei Retegan și au fost făcute de Adi Popa.

Cu telefonul la purtător.

Parcă ieri a fost ziua aceea… Zi care ne-a prins pe balcon, cu telefoanele-n mână așteptând. Și am așteptat să vină… cine? cum cine? semnalul! Zeul radio care să aducă viață-n ceea ce consideram la acel moment a fi cel mai cel, cea mai tare jucărie pe care-am fi putut-o butona… telefonul mobil, și nu orice telefon mobil ci un Philips Fizz.

philips fizzȘi apoi, într-un final a venit.

Apoi, după ce “SEMNALUL” a încetat să fie o chestie pe care-o cauți între blocuri, în piețe, când am încetat să ne plimbăm cu telefonul deasupra capului cu ochii lipiți de indicatorul ăla din colțul ecranului am început să înțelegem ce avem în mână.

Telefonul… minunea tehnologică de ultimă generație. Prima impresie despre el (și cea care e încă persistentă-n memoria mea “tactilă”) – “grip”-ul incredibil și ergonomia telefonului. Mi-aduc aminte că am avut din primul moment senzația că acel telefon a fost făcut pentru mâna mea. Am avut apoi deseori ocazia să țin în mână/folosesc alte telefoane, însă acel telefon era parcă croit pentru mâna mea.

Chiar și acum în era deșteptofoanelor cu touch multi-point duc uneori dorul tastaturii numerice, care putea fi folosită fără probleme cu un singur deget (cu care ajunsesem să pot scrie sms-uri lungi fără măcar să mă uit la ecran).

Apoi, următorul lucru pe care mi-l aduc aminte era bateria. Comparată cu cele ale prietenilor mei care aveau alte telefoane, bateria Fizz-ului “ținea” cu cel puțin jumătate de zi mai mult. Și recunosc, nu vorbeam eu prea mult la telefon (în primul rând că nu prea aveam cu cine, dar mai ales că nu era deloc accesibil), dar la botonat aiurea meniurile eram maestru.

Acum, uitându-mă în urmă la specificațiile telefonului ăsta, cu greu-mi pot opri un zâmbet. Dar, pe de altă parte, nu pot să nu mă las purtat așa puțin, la un colț, de melancolie amintindu-mi cât de rar îl puneam la încărcat.

După Philips Fizz, au urmat mai multe telefoane… mai am (cred) pe acasă un Ericsson 628, un Ericsson 688 (folosit cu succes chiar și pe post de spărgător de nuci) și multe alte Ericsson, până când am “trădat” brandul pentru Nokia (și d-astea mai am p-acasă, cel puțin un 9110 și un 9210, strămoșii deșteptofoanelor de azi) și încă multe telefoane despre care mi-aduc doar vag aminte.

Dar nici unul nu a mai avut acel impact. Și asta poate pentru că la început eram toți fericiți să avem un telefon, apoi cerința următoare era să aibă semnal (interesant că și acum după aproape 20 de ani mai sunt locuri în România unde furnizorii cei cu acoperire 100% nu au semnal), și abia apoi (după ce am fost convinși că ceea ce avem e prea puțin) au început cerințele legate de aplicații, culori și comunicare (începând cu IR).

Apoi, după revoluția telefoanelor Bosch din pachetele de la Connex, mi-aduc aminte de vremea beep-urilor… când nu te prindeai repede dacă-i scurt sau lung, când credeam că dacă vorbim sub 2 secunde nu suntem taxați.

Acum butonez cu succes un Sony Xperia Z1 Compact și urmăresc computerblog pentru a afla noutăți în domeniu și de ce nu, pentru a-mi găsi următoarul telefon mobil.

© 2009-2019 Alex. Burlacu
%d bloggers like this: